Art is what I can get away with.

Tragem linie, dăm premiile! (azi la 16.30h în foaierul şcolii)

2008-06-11T10:52:00.001+03:00

1. Pagină de carte, Ruxandra Grigoraş, clasa a 10-a I

Dragii mei,

Mulţumiţi au ba, prezenţi sau nu, iată astăzi vom da seamă şi premii pentru activitatea noastră de vreo două luni şi un pic mijlocită prin ceea ce cunoaştem sub numele de blog. Iarăşi nu am vreme pentru un raport detaliat şi fidel în care să se regăsească fiecare, însă promit că va fi timp şi pentru aceasta, -mă gîndesc să mai schimbăm cîteva impresii şi în vacanţă. Pot totuşi să fac două, trei remarci cu privire la unele intervenţii care mi-au atras atenţia prin ineditul temei, argumentare, personalitate, cunoştinţe sau haz. În topul celor mai active blog-uri se află cel al clasei a 10-a H (111 articole), urmat de Caimacul nobleţii al clasei a 10-a E şi Foaie şi creion al clasei a 10-a D, cel mai inspirat nume de blog. Cea mai frumoasă variantă grafică aparţine clasei a 10-a I. În ceea ce priveşte comunicarea şi ţinuta, a 10-a C conduce în rîndul întîi aproape de clasele a 10-a I si a 10-a D -articolele au o notă personală, prezintă teme atragătoare şi cred, au fost compuse cu interes. Încercări asemănatoare s-au remarcat şi în cazul clasei a 10-a G prin contribuţii interesante (fotografii şi lucrări proprii, desene, provocări). Am notat şi cîteva nume şi autori, toate acestea însă mai apoi. Pe curînd,

prof. Bogdan Teodorescu

NASUL II (recenzie)

2008-06-06T10:15:00.000+03:00

Actiunea din „Nasul II" se desfasoara pe doua planuri. Pe de o parte, odiseea mafiota a lui Michael Corleone continua. Initial un om cu bune intentii si ceva medalii de razboi agatate la rever, bravul flacau al raposatului Don Vito este acum ditamai seful mafiot. Pe de alta parte, Coppola ne spune si începutul povestii clanului Corleone.
Reusind cumva, foarte interesant si inteligent, sa includa un prequel într-un sequel, regizorul ne prezinta venirea lui Don Vito în America si ascensiunea sa în lumea crimei organizate.Ispravile de arme ale lui Michael si ale caporalilor sai sunt la fel de pasionante ca si în „Nasul I".
În „Nasul II" însa, coruptia, josnicia, atractia violentei si acest bizar cod al infractorilor a carui apologie a facut-o seria „Nasul" sunt mult mai inteligent exploatate. Se poate ca aceasta senzatie sa fie creata si de juxtapunerea celor doua povesti, cea a acum atotputernicului fiu Michael si cea a începuturilor descurcaretului sau tata Vito.
Ei bine, Vito, pe care noi l-am vazut sub figura imperialului Marlon Brando, a fost întinerete doar un pârlit de sicilian izgonit din satul de bastina de niste mafioti de tara, care îi lichidasera toata familia. Ajuns în America, el va deveni întemeietorul si suveranul absolut al unui imperiu al crimei.
Michael, pe de alta parte, duce glorios mai departe traditia initiata de tatal sau: corupe politicieni, ordona asasinate (între altele, chiar si al fratelui sau Fredo) si patroneaza afaceri dubioase, fiind chemat la audieri chiar în fata Senatului.
Exista însa o majora diferenta între Michael cel din „Nasul I" si acest Michael, mafiot rutinat, nemilos în afaceri, ca si în viata de familie. Michael a fost la început un tânar idealist care s-a înrolat în marina americana, dând pe afara de patriotism si curaj. S-a întors din razboi decorat si a încercat, atât cât a fost omeneste posibil, sa se tina departe de afacerile taticului sau.
Nu a reusit, devenind în partea a doua tot ceea ce a fost si tatal sau, ba chiar mai mult decât atât. Câta amaraciune trebuie sa intre într-un om care îsi duce viata precum Michael Corleone ne arata Coppola fix în ultima imagine a filmului.
Dupa ce a ordonat uciderea fratelui sau, dupa ce a mai lichidat câtiva inamici de asemenea mafioti, dupa ce si-a facut tandari viata de familie, Michael este filmat undeva, lânga Lacul Tahoe, unde venise la pescuit. Singur, sau daca vreti în compania unui om cu care, la sfârsitul filmului, nici noua nu ne-ar mai prea veni sa ne gasim: Michael Corleone însusi.

Street delivery -Cum te privesc

2008-06-06T00:17:00.001+03:00

STREET DELIVERY (ediţia 2008) eveniment organizat de Ordinul Arhitecţilor din România şi Cărturesti strada Arthur Verona (de dincolo de bdul Magheru si pana la Scoala Centrala)în zilele de 6-8 iunie 2008 strada va fi închisă traficului şi redată locuitorilor orasului!Programul evenimentului Street Delivery:http://www.streetdelivery.ro/

filmuletz (a walk to remember)

2008-06-05T17:10:00.000+03:00

A WALK TO REMEMBER (recenzie)

2008-06-05T16:58:00.004+03:00

Landon Carter (SHANE WEST) si prietenii sai sunt cei mai cool pusti dintr-un liceu din Beaufort. Poarta hainele adecvate, conduc masinile potrivite si intra in bucluc atat cat sa-si asigure o reputatie de rebeli. Jamie Sullivan (MANDY MOORE) e opusul lor. E fiica predicatorului si poarta haine care-i ascund formele si acelasi pulover in fiecare zi. Indura batjocora lui Landon si a prietenilor sai cu un zambet, intotdeauna vazand numai lucrurile bune din oameni. Atunci cand o farsa a lui Landon si a gastii sale se termina cat se poate de prost, directorul il condamna pe baiat sa aiba grija in weekend-uri de un elev necajit si sa lucreze la piesa scolii, activitati in care e si Jamie implicata. Si putine persoane sunt mai diferite de cinicul si necredinciosul Brandon decat Jamie. Fata canta in corul bisericii, poarta intotdeauna o Biblie la ea iar ambitia ei este sa asiste la un miracol. Cei doi petrec din ce in ce mai mult timp impreuna, Landon devine intrigat de candoarea fetei care vede frumosul in toate si are o incredere nelimitata in oameni si in lume. Curand, baiatul descopera ca s-a indragostit de fermecatoarea marginalizata pe care el si prietenii sai obisnuiau s-o ostracizeze zilnic. Atunci cand circumstantele le ameninta dragostea, Landon ramane de partea ei si incearca s-o ajute sa-si indeplineasca visele. Filmul merita vazut...:D

Step up 2

2008-06-05T16:49:00.000+03:00

o scurta prezentare :D (Step up 2)

2008-06-05T16:30:00.004+03:00

STEP UP 2 - recenzie

2008-06-05T16:04:00.004+03:00

Andie face parte din 410 crew, in cadrul caruia isi expune ilegal talentele intr-ale streetdanceului. Din cauza asta, prietena mamei ei - care a crescut-o de cand mama sa a murit - vrea sa o trimita in Texas, la matusa ei. Nu se mai muta intr-un final, deoarece Tyler (din primul “Step Up“) ii face rost de o auditie la MSA (scoala de arte), unde reuseste sa intre… datorita lui Chase, care o vazuse la un battle anterior. Chase este de asemenea bun dansator de streetdance, un tip popular, total diferit fata de fratele sau - care e directorul scolii, un ‘guru’ intr-ale baletului. Andie ajunge sa fie data afara din crew-ul sau fiindca tot intarzia la antrenamente, si astfel isi formeaza propriul crew, cu ajutorul lui Chase… In paralel, conturandu-se o poveste de dragoste intre cei doi. Si ajung intr-un final sa concureze cu fostul ei crew si sa bage un discurs lacrimogen despre ce inseamna strazile si de unde aceste streetdance battles...

I robot (recenzie)

2008-06-05T07:13:00.008+03:00

Actiunea filmului "I robot" se petrece in Chicago-ul anului 2035 ,un loc unde viata umana nu se poate desfasura fara ajutorul "neconditionat" al robotilor. Personajul principal ,detectivul Del Spooner(jucat de Will Smith) este singurul om care nu priveste cu ochi buni aceasta interactiune dintre om si masina ,fiind privit cu amuzament ,dar si dispret de catre colegi. Actiunea incepe odata cu investigarea unei aparente sinucideri ,sinuciderea inventatorului celor 3 legi ale roboticii este privita cu suspiciune de catre detectiv si astfel detectivul va porni in cautarea criminalului ,criminal ce se dovedeste a fi un robot

Subiectul filmului este bun fiind bazat pe scrieri ale lui Isaac Asimov dar apar si unele clisee pe care toti regizorii americani le folosesc ( personajul principal este un" renegat";daca nu moare cineva nu se intampla nimic interesant; intotdeauna personajul principal are o poveste lacrimogena si plicticoasa pe care trebuie neaparat sa ne-o spuna;daca nu intalneste fata filmul nu e bun,clisee oarecum stupide).

Coloana sonora este buna ,dar se putea mai bine,desi Will Smith este un bun actor dupa parerea mea nu cred ca si-a dat silinta in acest rol ,poate crezand ca efectele speciale vor compensa din plin.Sfarsitul este previzibil, toata lumea cred ca a realizat din minutul 15 al filmului cine este criminalul,dar imi place faptul ca se introduce ceva nou la sfarsit ,momentul in care Sonny este privit ca un Mesia al robotilor, un salvator al acestora.Cu toate ca aceasta productie hollywoodiana are si lipsuri va recomand totusi sa o vizionati(mi s-a parut buna,dar doar atat.)

"PE ARIPILE VANTULUI"

2008-06-04T22:43:00.007+03:00

Pe aripile vantului

“Pe aripile vantului” este un film aparut in anul 1939, este adaptarea romanului celebru cu acelasi nume, publicat in 1933, de catre Margaret Mitchell.
Margaret Mitchell s-a nascut si a trait toata viata in Atlanta. Suditsa prin nastere si educatie, a crescut in mijlocul povestirilor despre eroismul confederatilor, al evocarilor unui razboi care pentru cei ce luptasera in el nu se terminase niciodata. Acest roman a fost singura ei creatie, a lucrat la el timp de 10 ani si este un roman istoric in primul rand pentru ca surprinde exact perioada razboiului de secesiune, de dragoste (Rhett si Scarlett) si pot spune ca este un mijloc de a afla conceptiile sudistilor secolului al 19 lea.
Filmul respecta in mare parte actiunea cartii, desi este in principal un film de dragoste, partea istorica a cartii nu este accentuata.
Regizori: Victor Fleming, George Cukor, Sam Wood
Scenaristi: Margaret Mitchell, Sidney Howard, Ben Hecht
Durata: 238 minute
O scurta descriere ar fi: personajul principal este Scarlett O`Hara, ea este o femeie puternica, reuseste sa se ridice dupa razboiul de secesiune, este un caracter neobisnuit pentru secolul respective si frapeaza prin faptul ca incepe o munca in afaceri, ceea ce nu era obinuit in calitate de femeie in societatea sudista, drama ei se trage din faptul ca o mare perioada a vietii ei este indragostita platonic de Ashley, apoi se indragosteste de Rhett, dar realizeaza acest lucru prea tarziu…
Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1 400 de actrite dintre care doar 400 au fost audiate interpretind anumite scene din film. Nici cind au inceput filmarile, regizorul nu se hotarise la actrita care va interpreta rolul personajului principal feminin, iar pe Vivien Leigh a cunoscut-o la citeva saptamini de la inceperea filmarilor si aceasta intilnire a fost hotaritoare. Bette Davis a refuzat rolul principal, deoarece a crezut ca va juca alaturi de Errol Flynn cu care ea refuza sa joace.
La o luna dupa publicarea cartii “Pe aripile vintului”, producatorul filmului David O. Selznick a cumparat drepturile pentru ecranizarea ei chiar de la Mitchell cu o suma fara precedent pentru vremurile acelea, 50 000 de dolari. Pentru desavirsirea capodoperei cinematografice, Leigh a lucrat 125 de zile si a primit pentru acestea 25 000 de dolari, iar Gable a muncit doar 71 de zile pentru care a primit insa 120 000 de dolari.
Chiar daca Clark Gable era considerat unul dintre cei mai atragatori barbati ai acelui an, Vivien Leigh i-a cam distrus aceasta reputatie afirmind in fata unor ziaristi ca nu i-au placut deloc scenele in care ea trebuia sa se sarute cu Clark, “deoarece acesta avea o respiratie foarte urit mirositoare”, a afirmat actrita.
Filmul a beneficiat de contributia mai multor regizori, pe linga Victor Fleming care a fost si premiat cu un Oscar pentru cel mai bun regizor, au mai participat la crearea filmului George Cukor, Sam Wood si chiar Alfred Hitchcock.
Titlu: Gone with the Wind - Pe aripile vantului
Producator: Selznick International Pictures
Distribuitor (international): Metro-Goldwyn-Mayer
Perioda filmare: 10 Decembrie 1938 - 11 Noiembrie 1939
Buget: 3.900.000 $
Incasari weekend: 1.192.593 $
Site oficial: Gone with the Wind
Distributie:
Clark Gable - Rhett Butler
Vivien Leigh - Scarlett O'Hara
Leslie Howard .. Ashley Wilkes
Olivia de Havilland - Melanie Hamilton
Thomas Mitchell - Gerald O'Hara
Barbara O'Neil - Ellen O'Hara
Evelyn Keyes - Suellen O'Hara
Ann Rutherford - Carreen O'Hara
George Reeves - Stuart Tarleton
Fred Crane - Brent Tarleton
Hattie McDaniel - Mammy
Oscar Polk - Pork
Butterfly McQueen - Prissy

Premiile Oscar:
• Premii castigate
Cel mai bun film
Cea mai buna scriere, scenariu (__rx__uncommitted__)
Cea mai buna realizare cinematografica
Cea mai buna scenografie
Cea mai buna editare de film
Cea mai buna actrita (Vivien Leigh)
Cel mai bun regizor (Victor Fleming)
• Nominalizari
Cea mai buna inregistrare de sunet
Cele mai bune efecte vizuale
Cea mai buna muzica dupa o coloana sonora originala
Cel mai bun actor (Clark Gable)
Cea mai buna actrita intr-un rol secundar (Olivia de Havilland)

2008-06-04T21:45:00.005+03:00

Perfume: The Story of a Murderer

Filmul este o poveste despre crime si obsesii in Franta, secolul al XVIII-lea. Personajul principal,Jean-Baptiste Grenouille are un dar aparte de a identifica mirosurile si aromele olfactive ce-l inconjoara. Pentru ca el insusi nu are nici un miros, tanarul devine obsedat de ideea de a obtine si a pastra irezistibila aroma a feminitatii juvenile. Curand obsesia lui atinge limite paroxistice si douasprezece tinere sunt gasite moarte. Panica se declanseaza, iar parintii disperati incearca sa-si protejeze fiicele, in timp ce Grenouille inca mai cauta esenta care sa-i pemita crearea parfumului suprem.

Sa incerci sa creezi sentimente olfactive cu ajutorul aparatului cinematografic, este cu adevarat o provocare. Chiar daca mari regizori au refuzat realizarea acestui film, din motive evidente, tanarul regizor Tom Tykwer reuseste o capodopera, un film care socheaza atat prin imaginile prezentate, cat si prin povestea "spusa".Tom Tykwer a ecranizat o carte la care nu s-a incumetat nici marele regizor Kubrick. Filmul merita vazut, pentru ca a iesit superb din punct de vedere vizual, muzical (Tom Tykwer s-a implicat si in soundtrack).

Cel mai mult mi-au placut secventele in care se aratau diferite moduri in care se prepara parfumul pe vremea aceea.Dar,cu toate ca subiectul e interesant,iar imaginile sunt foarte realiste,filmul,l-am gasit prea lung sau prea plictisitor.

Are cateva secvente care pot fi percepute ca deranjante: copilul cu cordonul ombilical netaiat, insangerat, pe malul raului, tanarul Grenouille dezbracand fetele moarte, atingandu-le si pregatindu-le pentru imbalsamare, tot el mirosind hoituri de animale, faza hipnotica din final, cind toata lumea venita sa asiste la executie adoarme, sub vraja parfumurilor condamnatului.

In concluzie filmul merita vazut pentru ca este bun din punct de vedere tehnic,povestea este si ea buna,cu toate ca se simte diferenta fata de carte.

2008-06-04T09:13:00.002+03:00

I am Legend… nu, nu, nu am de gand sa vorbesc despre mine, ci despre un film care aduce banuti propulsandu-l in topul box office, bani oare care ii merita?

Pe scurt intriga: in anul 2009 un virus modificat de oamenii de stiinta cu scopul de a vindeca cancerul o ia razna omorand majoritatea oamenilor, restul devenind niste mutanti slash zombies.

Nu stiu ce ati facut voi citind aceste randuri dar eu deja am inceput sa casc.Defapt ce am scris eu mai sus nu este intriga filmului ci mai degraba premiza lui, care dealtfel ne este prezentata fragmentar dealungul filmului,miscare cat de cat inteligenta avand in vedere monotonia ce instaureaza subtil pe parcursul peliculei.De ce spun monotonie ? Bine poate ca un termen mai potrivit ar fi lispsit de originalitate.In acelasi siprit, nu de mult a fost difuzat pe marile ecrane Rezident Evil.Ideea unei lumi postapocaliptice unde instrumentul caderii umanitatii este un virus a mai aparut si in alte filme precum Children of men sau 28 days later.Mai mult chiar, filmul se bazeaza pe un roman de Richard Matheson care a mai beneficiat de o ecranizare in 1964 sub numele de « The Last Man on Earth ».Cel putin filmul de fata retine titlul original al romanului,poate singur sau merit.

Dar tot nu v-am dezvaluit intriga.Sunteti pregatiti ? Well Are Ya?Pai sa vedeti, un Will Smith imbatranit aka Robert Neville,este aparent singurul supravietuitor,asta daca nu punem la socoteala cainele sau de incredere Samantha si zombii mancatori de oameni, oricum, el incerca sa gaseasca un antidot « for the plague ».In ciuda varstei de 52 de ani pe care o are personajul in film, este uber musculos, fiind fost colonel, dar in acelasi timp este si un whiz doctor care se ocupa cu virusologia, si evident ca sa il faca sa para mai geeky i-au dat un nume precum Neville(mai ales ca eu asociez numele cu un personaj din Harry Potter).

Daca subiectul se dovedeste a nu fi palpitant, te-ai astepta ca filmul sa aiba mai multa substanta in desfasurarea actiunii.Wrong ! extrem de ofertanta este ideea de « last man on earth » dar nu este indeajuns de exploatata, in loc sa atace aceasta idee regizorul prefera sa santajeze emotional publicul cu imagini ale familiei pe care personajul principal o pierde in urma catastrofei,fie cu cainele lup Samantha care imediat cum il vezi si realizezi ca este singurul lui prieten iti dai seama ca o va festeli la un momentdat.In rest filmul vrea sa acopere piata de blood&gore cu asa zisii « night seekers »,adica zombies infectati si setosi dupa sange.Se pare ca regizorul s-a zgarcit la efecte speciale pt ca arata ca naiba,basiclly ca niste oameni de guma ceva mai violenti.As fi fost multumit daca golul lasat de lipsa unei reflectii metafizice asupra singuratatii,ar fi fost umplut cu mult gore,violonece & sex dar si aici filmul este deficitar.Will Smith nu joaca neaparat rau,dar nici el nu poate acoperii toate lipsurile filmului.Ehh macar am mai facut si el un ban.

Concluzia un film destul de slab,cu un succes nejustificat din punctul meu de vedere,dar Hoollywood-ul are mana pe plusul imbecil al publicului si ofera filme pe masura.Daca cineva va propune sa mergeti la acest film refuzati politicos si replicati ca stiti din surse sigura ca nu se merita investitia.Daca sunteti accasa si nu aveti alta optiune la indemana si vreti sa vedeti cate patratele are abdomenul lui Will Smith, then by all means, be my guest.

Queen of the damned - recenzie

2008-06-04T09:04:00.007+03:00

Filmul pe care il voi prezenta in urmatoarele randuri are ca sursa de inspiratie cartea uneia dintre cele mai scritoare de genul fantasy din zilele noastre, Anne Rice. Cartea pe care regizorii au dorit sa o ecranizeze se nu numeste "Regina Damnatilor" si face parte din seria "Cronicile Vampirilor". Din aceasta serie, prima carte transpusa pe marile ecrane a fost "Intreviu cu un vampir" in care rolurile principale au fost interpretate de actori precum Antonio Banderas, Tom Cruise si Brad Pitt, si a fost ecranizat in anul 1994.

Subiectele celor doua filme sunt legate intre ele, unele presonaje din " Interviu cu un vampir" fiind regasite si in "Regina Damnatilor".

Pe scurt, actiunea peliculei il are in centru pe infamul Vampir Lestat care, dupa un somn de secole, se trezeste si devine cantaret de muzica rock. El a infiintat o trupa de hard rock si a devenit imediat o celebritate. Puternica muzica a lui Lestat ajunge la urechile lui Akasha, regina milenara a vampirilor. Aceasta se trezeste din somnul ei adanc si este hotarata sa cucereasca lumea avandu-l pe Lestat ca sot. Cativa vampiri batrani se unesc si incearca sa o opreasca pe regina, chiar daca moartea acesteia ar insemna si moartea lor.

La soundtrack-ul acestui film au participat formatii si artisti rock renumiti, cum ar fi: Korn cu melodia "Forsaken", Disturbed cu "Down with the sickness" si Static-X cu "Cold"

In rolurile principale au intrepretat: Akasha - Aaliyah, Lestat - Stuart Townsend, Maharet - Lena Olin, Jesse - Marguerite Moreau.

In opinia mea, acest film este unul reusit, cu multa actiune, dar si cu scene romantice care relaxeaza putin atmosfera tensionata care se creaza in jurul personajelor principale. Eu cred ca orice iubitor al cartilor cu vampiri si al genului fantasy poate sa spuna ca "Regina Damnatilor" a fost o ecranizare reusita a unui bestseller.

2008-06-04T08:54:00.001+03:00

Love in the time of Cholera

In complexul si senzualul oras Cartage din Columbia, un barbat asteapta 50 de ani pentru a-si gasi adevarata dragoste. Florentino Ariza, un poet ce lucreaza drept receptioner isi descopera pasiunea vietii in momentul in care o zareste pe Fermina Daza prin fereastra casei sale.

Printr-o serie de scrisori incarcate de romantism, Florentino reuseste sa trezeasca sentimente de dragoste in inima tinerei, insa tatal devine extrem de furios in momenul in care afla de relatie si jura sa-i tina despartiti pentru totdeauna.

Anii trec si Fermina se casatoreste cu un aristocrat pe nume Juvenal Urbino, ce a adus ordine si medicamente in oras, oprind epidemia de holera ce distrugea orasul. Dupa ce se intorc de la Paris unde stau cativa ani, relatia dintre poet si Fermina revine in actualitate.

Desi tanara nu raspunde incercarilor lui Florentino de a reinnoda povestea de dragoste, acesta are rabdare si e dispus sa astepte o viata de om pentru a fi cu ea.

STRALUCIREA (THE SHINING)

2008-06-04T00:15:00.005+03:00

Filmul este o adaptare dupa romanul lui Stephen King si prezinta povestea unei familii formata din scriitoul Jack Torrance(interpretat de J.Nicholson), sotia sa si copilul lor, Danny. Jack isi gaseste o slujba ca ingrijitor al unui hotel din muntii Colorado pe timpul iernii si isi aduce familia sa stea cu el in aceasta perioada. Danny sufera de o asa numita "boala" si anume poate simti lucruri dinainte ca acestea sa se intample. Abilitatea sa se numeste "stralucire" si, odata ajuns in hotel, Danny incepe sa simta ca vor avea loc o serie de evenimente care il vor innebuni pe tatal lui.
Un film horror psihologic, cel putin din punctul meu de vedere, pentru ca te tine in suspans pana in ultima clipa, un joc actoricesc nu tocmai bun(Jack Nicholson joaca exceptional, la fel si baietelul, insa Shelley Duvall,sotia lui Jack Torrance,clacheaza cu maiestrie) si o poveste spusa mai fin decat cea din roman. Din acest punct de vedere, Stanley Kubrick(regizorul) a fost deseori comparat cu Stephen King, unii afirmand ca a privit totul dintr-un unghi mai simplu si mai usor de tolerat. Un film pe care il recomand tuturor fanilor Jack Nicholson sau Stephen King!
By Pipals(mi-am uitat parola)

RECENZIE - "Saw"

2008-06-04T00:03:00.003+03:00

Thrillerul "Saw" sau, dupa traducerea in romana, "Puzzle mortal", este unul dintre cele mai apreciate filme de acest gen. Saw este regizat de James Wan si are in rolurile principale pe Danny Glover, Cary Elwes si Leigh Whannell. Este un film intens, foarte complex, cu o intriga naucitoare si un final surpriza care a socat publicul la festivalul de lansare.

“Este inspaimantator sa nu stii unde te afli sau ce se intampla cu tine, practic sa nu ai nici un fel de control. PUZZLE MORTAL este povestit din punctul de vedere al victimelor, nu din cel al politiei, asa cum se intampla de cele mai multe ori in thriller-urile cu care ne-am obisnuit. Pe masura ce filmul ruleaza, publicul descopera indicii odata cu personajele. Asa ca este foarte usor sa te identifici cu cei doi eroi." (Leigh Whannell)

Fiecare victima din acest film trebuie sa faca o alegere cutremuratoarede care de care depinde viata sa. Doi barbati se trezesc intr-o baie veche si murdara, legati de tevi cu lanturi . Intre ei se afla un cadavru care tine in mana un walkmen si un pistol. Fiecare gaseste cate o caseta audio in buzunar. Ascultand casetele, acestia afla ca se pot salva numai impuscandu-l pe celalalt intr-un timp de 8 ore... In alt plan apare o fata dependenta de droguri, Amanda, care nu a stiut sa isi pretuiasca viata si careia ucigasul, cunoscut sub numele de Jigsaw, incearca sa-i dea o lectie. Amanda trebuie sa caute cheia unui dispozitiv in stomacul unui cadavru ( care, de fapt, nu era chiar mort, ci doar lesinat ) intr-un anumit timp, altfel dispozitivul se va declansa automat si ii va face capul ferfenite.

Filmul uimeste atat prin subiect, prin felul cum reuseste sa mentina suspansul dar si prin intrebrile pe care ni le transmite: " Oare eu as fi dispus sa fac orice pentru a-mi salva viata? Oare eu profit indeajuns de viata mea si lucrurile pe care mi le ofera?".

Sunetele din scenele de suspans nu sunt tipice: niste viori scartaind si niste tobe batand enervant pe fundal. Apar ticaiturile de ceas, zgomote asemanatoare unor usi trantite, batai ale inimii, tipuri de sunete care nu apar in prea multe filme de acest gen. Deasemenea, lumina oarba, slaba, locuri intunecate care contribuie la realizarea unor imagini destinate filmului horror.

Desi filmul are atatea scene macabre, pline de sange si actiuni nemaivazute poate ca vrea sa transmita si un mesaj care iti da de gandit: incearca sa nu-ti bati joc de viata ta, ai grija cum o traiesti, ai grija ce profesie iti alegi, ai grija cum iti faci munca si incearca sa profiti cat mai mult de momentele placute ce-ti sunt oferite. (a sunat putin cam prea optimist, dar cam la asta ma trimite cu gandul acest film)

Iata si un mic filmulet cu cele mai reprezentative scene din primul film al seriei Saw.

Rain Man(1988)

2008-06-03T23:30:00.002+03:00

Film care a inregistrat un mare success, atat la public, situandu-se in topul filmelor cu cele mai mari incasari in 1988; cat si la critica de specialitate. Charlie Babbitt afla ca a murit tatal sau, care l-a alungat de-acasa in adolescenta. El are totusi naivitatea sa creada ca va mosteni ceva din avere, desi, traind pe cont propriu de suficient timp, ar fi trebuit sa stie cum merg lucrurile pe lumea asta. Tot ce i-a lasat este o masina decapotabila veche, un Buick 1949 si... un frate mai mare, de existenta caruia n-avea habar - Raymond, un autist cu o memorie prodigioasa, dar mai ales cu un talent extraordinar pentru calcule matematice, pe care le face mintal cu o rapiditate extraordinara.Acest Raymond este mostenitorul celor 3 milioane de dolari. Dupa ce Charlie esueaza in incercarea de a face un targ cu gardianul fratelui sau, il imprumuta de la azilul unde traieste cu speranta de a castiga jumatate din bani. In periplul de-a lungul si de-a latul tarii, adevarata odisee cu Buick-ul, fratii ajung sa se cunoasca unul pe celalalt si intre ei se dezvolta o afectiune reala... Filmul este un proiect pe care Hoffman si Cruise il planuisera demult. Levinson li s-a alaturat dupa alti trei regizori, care au cantarit ideea anterior. Un film in care totul se schimba pe parcursul derularii story-ului, cu exceptia lui Raymond.

Gladiatorul - recenzie

2008-06-03T22:34:00.001+03:00

Filmul "Gladiator" ii proiecteaza pe cei care-l urmaresc in epoca de plina glorie a Imperiului Roman. Russell Crowe joaca rolul lui Maximus, un general roman care conduce trupele imperiului in incercarea lor de a cucerii teritoriile germane. Cand un Marcus Aurelius (Richard Harris) in varsta ii spune lui Maximus ca ar dori ca acesta sa conduca Roma dupa ce el se va stinge din viata, o confruntare clasica ia nastere intre soldatul curajos si atragator- care doreste sa se intoarca acasa la nevasta, fiul si ferma lui - si gelosul Commodus (Joaquin Phoenix), singurul fiu al imparatului, insetat de putere. Cumparat ca sclav de profitorul Proximo (Oliver Reed, in ultimul sau rol), Maximus trebuie sa ucida sau sa fie ucis in arena, luptand sa salveze nu doar propria persoana ci si viitorul imperiului pe care il iubeste si onoreaza. Filmul prezinta secvente de lupta terifiante, scene cu multimi de mii de oameni, si multe altele.
Impecabilele scene cu gladiatori sunt violente si totusi incantatoare. "Gladitor" este un spectacol glorios umplut cu inima si suflet.

2008-06-03T22:22:00.005+03:00

LORD OF THE DANCE

"Lord of the dance" este unul dintre cele mai vizionate spectacole de dans si mai aclamate turnee din toate timpurile.Premiera a avut loc la Dublin, în 1996, şi a fost un succes de casă. În martie 1997, "Lord of the Dance" a fost prezentat şi la ceremonia de premiilor Oscar.

Michael Ryan Flatley (născut pe 16 iulie, 1958) este un dansator de step irlandez. A început lecţiile de dans la 11 ani, iar în 1975 a fost primul non-european care a câştigat concursul de dans irnalndez All-Ireland World Championship.

În prezent, Flatley are două companii de dans în turneu cu acest spectacol. Una dintre ele performează în SUA, Canada şi America de Sud, iar cealaltă în Europa şi Asia.

Versuri: Sydney B. Carter, 1963.
Muzica:19th Century Shaker tune,adaptata de Sydney Carter

I danced in the morning when the world was begun,
And I danced in the moon and the stars and the sun,
And I came down from heaven and I danced on the earth,
At Bethlehem I had my birth.

Refrain

Dance, then, wherever you may be;
I am the Lord of the Dance, said he.
And I’ll lead you all wherever you may be,
And I’ll lead you all in the dance, said he.

I danced for the scribe and the Pharisee,
But they would not dance and they would not follow me;
I danced for the fishermen, for James and John;
They came to me and the dance went on.

Refrain

I danced on the sabbath when I cured the lame,
The holy people said it was a shame;
They whipped and they stripped and they hung me high;
And they left me there on a cross to die.

Refrain

I danced on a Friday and the sky turned black;
It’s hard to dance with the devil on your back;
They buried my body and they thought I’d gone,
But I am the dance and I still go on.

Refrain

They cut me down and I leapt up high,
I am the life that’ll never, never die;
I’ll live in you if you’ll live in me;
I am the Lord of the Dance, said he.

Refrain

Munca lor este foarte grea,rezultatele sunt demne de Cartea Recordurilor.Dupa vizionarea unui spectacol ramai cu acel sentiment ca un lucru asa de greu (cum este dansul irlandez) este totusi atat de usor realizabil...

Celebrul spectacol "Lord of the Dance", în regia şi coregrafia renumitului Michael Flatley, va fi prezentat pe 5 iunie, la Sala Palatului din Bucureşti, au declarat pentru MEDIAFAX reprezentanţi ai organizatorilor, Asociaţia Culturală de Teatru, Muzică şi Film Dracula.

Potrivit organizatorilor, chiar facă Flatley nu mai performează, acesta ar putea veni la Bucureşti pentru a fi prezent la reprezentaţia show-ului său.

"Lord of the

CUM TE PRIVESC

2008-06-03T22:18:00.000+03:00

Vineri 6, simbata 7 si duminica 8 iunie, in parcul Gradina Icoanei va puteti intilni cu dl prof Bogdan Teodorescu -ei, nu chiar in fiecare zi-, care a colaborat in calitate de coordonator al unei echipe de cercetare in teme de dialog si etnologie cu Muzeul Taranului Roman, unde s-a lansat proiectului La taifas cu ceilalti, desfasurat pe o perioada de citeva luni. Expozitia in aer liber reprezinta numai unul din evenimentele conexe proiectului.

Marile Sperante - recenzie de film

2008-06-03T00:27:00.002+03:00

Bazat pe cartea lui Charles Dickens, filmul reda povestea lui Finn, un pictor ajuns in New York, unde o reintalneste pe dragostea sa din copilarie, Estella, o fata bogata si deosebit de capricioasa. Ajuns acolo, picturile sale se vand foarte bine si el cunoaste succesul, dar relatia sa cu Estella nu este chiar cum s-ar dori el.

Finn Bell este un baietel de opt ani care traieste, impreuna cu sora sa si "unchiul" Joe intr-un mic orasel de coasta din Florida. Desi sunt foarte saraci, Finn se bucura de viata simpla pe care o duce. Lui ii place sa picteze si viseaza ca va deveni artist.Maturizarea sa incepe insa brusc atunci cand Finn intalneste un detinut evadat care il forteaza sa-i fie de ajutor in incercarea de a scapa de urmaritori. Din cauza acestei aventuri, baiatul este trimis spre ingrijire la domnisoara Nora Dinsmoor, cea mai bogata femeie din zona. Dinsmoor este o batrana ciudata care si-a pierdut mintile in urma cu 30 de ani, cand logodnicul ei nu a mai venit la altar. La resedinta batranei, Finn o cunoaste pe nepoata acesteia, Estella. La numai 11 ani, Estella cunoaste bine diferentele dintre clasele sociale. Pentru ea, Finn nu prezinta nici un interes. Totusi, in ciuda avertismentelor domnisoarei Dinsmoor, baiatul se indragosteste de Estella si incepe sa-si faca planuri de marire: sa picteze pentru bogatasi si, astfel, sa se poata bucura de libertatea lor si de dragostea sa.Visurile sale par sa devina realitate cand, peste ani, tanarul Finn primeste sprijinul unui binefacator misterios. Finn se afirma in viata artistica a New York-ului si pare ca o va castiga pe Estella, dar surprizele, care nu sunt intotdeauna placute, nu s-au terminat pentru tanarul artist. Prea increzator, el cade prada chiar prea marilor sale sperante...

Filmul este ecranizarea romanului, cu acelasi nume, al lui Charles Dickens.

Codul lui Da Vinci de Dan Brown - Recenzie

2008-06-02T12:31:00.000+03:00

Cartea Codul lui Da Vinci apărută în anul 2004 este scrisă sub formă de roman, cu multe dialoguri. Debutează cu multe precizări despre două asociaţii secrete: Le Prieuré de Sion (Stăreţia Sionului) şi Opus Dei, o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican în pofida unor controverse pe care le-a iscat cu privire la unele tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor.
Se vorbeşte despre moartea ultimului mare maestru Jaques Saunière, care făcea parte dintr-o confrerie secretă - Stăreţia Sionului - fondată în 1099, în timpul cruciadelor, de un duce francez, Godefroi de Bouillon şi care va deveni cunoscută în istorie sub numele de Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, sau, mai pe scurt, Cavalerii Templieri. La o analiză mai atentă este evident că nu neapărat cruciaţii au întemeiat această congregaţie; trebuie să vedem şi subtextul acestei cărţi. Se cunoaşte faptul că după ce statul Israel a fost desfiinţat în anul 130 în timpul împăratului Adrian, în timpul răscoalei lui Bar-Kochba, împlinind profeţia Mântuitorului din capitolul XXIV al Evangheliei după Matei, despre sfârşitul Ierusalimului, că nu va mai rămâne piatră pe piatră, poporul ales s-a răspândit în diaspora, printre creştini. Interesant este că invazia arabă a luat cu sine reprezentanţi ai acestui popor care au fost duşi în Egipt, Africa de Nord, iar apoi, după ce arabii au ajuns în Spania şi Europa Centrală, o parte a poporului evreu a ajuns şi în această zonă a lumii. Reprezentanţii acestui popor, care aveau o imunitate extraordinară au rămas în Europa Occidentală, găsind acolo condiţii de existenţă. Autorul cărţii susţine deci că templierii au înfiinţat o congregaţie secretă, Stăreţia Sionului, care în aparenţă avea rolul să elibereze Locurile Sfinte, să-i păzească pe creştini, să lupte cu musulmanii. Cruciaţii şi mai ales cei care au înfiinţat acest ordin secret au săpat sub Templul lui Solomon, sub Sfânta Sfintelor, căutând secretele care veneau pe filieră istorică de la împăraţii evreilor. Acolo au fost ascunse multe secrete, cele mai importante secrete ale umanităţii, iar cel care deţine aceste secrete deţine şi puterea mondială. Între aceşti cavaleri templieri, care-şi aveau sediul în Franţa, la Paris şi mai apoi în Anglia, şi Biserica Romano-Catolică, au intervenit disensiuni din cauza influenţei politice exagerate la care aceştia ajunseseră. Astfel au fost momente în istorie, din secolul XI şi până în prezent, când printre lupte au fost şi momente de pace, de înţelegere, dar un fel de pax romana, între templieri şi papalitate, romanul surprinzând această luptă în zilele noastre, între Stăreţia Sionului şi organizaţia Opus Dei.
Dincolo de textura cărţii, de ţesătura narativă, de dialogurile extrem de interesante, aş vrea să înţelegem ce înseamnă Codul lui Da Vinci. Autorul pune în gura personajelor sale cuvinte ce constituie o blasfemie la adresa Mântuitorului Iisus Hristos. Este o blasfemie să spui aşa ceva despre Fiul lui Dumnezeu. Unul dintre personaje joacă rol dublu, face parte dintre ei, dar este şi în Opus Dei. Până la urmă este deconspirat şi rămâne în final nepoata lui Jaques Saunière. Mântuitorul este prezentat ca un personaj mitologic, un om minunat, un profet, excepţional, un taumaturg: ,Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forţă extraordinară, poate cel mai enigmatic şi mai charismatic lider pe care l-a cunoscut omenirea în toate timpurile". Autorul acreditează ideea că Iisus Hristos a fost un simplu muritor, un om obişnuit, a cărui divinitate a fost votată în cadrul Sinodului de la Niceea. Aceasta este ideea centrală a cărţii, restul nu ne interesează foarte mult

2008-06-02T10:33:00.004+03:00

REGINA MAMA - TEATRUL NATIONAL BUCURESTI

Acum ceva timp am avut ocazia de a vedea la Teatrul National Bucuresti , sala Amfiteatru o piesa cu adevarat memorabila, si spun memorabila pentru ca face parte din putinele piese pe care le am vazut in ultimul timp de la care am parasit sala ca trezita dintr-un soi de transa, de parca ridicarea cortinei ( strict metaforic vorbind pentru ca sala este circulara, scena este in mijloc-deci nu veti gasi nici o cortina, realizandu se un dialog mult mai intim cu publicul) ar fi readus brusc la realitate publicul nauc si cu o mie de intrebari inca roindu-i in cap. Cred ca va veti da seama de valoarea actorilor: Olga Tudorache si Marius Bodochi care reusesc ei singuri sa tina publicul cu sufletul la gura timp de 3 ore si jumatate cat dureaza spectacolul.

Într-un dialog captivant şi alert despre iubire, egoism, moralitate - alături, dar şi împotrivă - o mamă şi fiul ei. Piesa lui Manlio Santanelli ne oferă şansa de a petrece o seară la curtea unei regine a scenei româneşti: Olga Tudorache.Manlio Santanelli, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi italieni contemporani, urmaş plin de talent al lui Eduardo De Filippo, aduce în scenă două personaje – Regina, o mamă autoritară şi posesivă, şi fiul ei, Alfredo, un jurnalist ratat şi nevrotic. Ajuns în casa mamei sale bolnave sub pretextul dorinţei de a o îngriji, Alfredo vine cu intenţia ascunsă şi cinică de a-şi salva cariera printr-un reportaj de senzaţie, consemnând în detaliu ultimele zile şi moartea bătrânei doamne. Între cei doi protagonişti se menţine un raport ciudat, de aparentă animozitate, de agresivitate verbală, o relaţie tensionată care, treptat, se destinde sub povara amintirilor pentru ca în finalul surprinzător să capete accente tragice. za piesa.

Olga Tudorache, in ciuda varstei inaintate are o prestatie de exceptie: "Nu are rost să mă plimb printre adjective ca să explic ce înseamnă pentru teatrul românesc (…) faptul că şi-a recâştigat o mare actriţă. Am să spun doar că rolul Reginei s-a dovedit ideal pentru întoarcerea triumfală printre noi a unei personalităţi actoriceşti căreia termenul de monstru sacru i se potriveşte perfect" , asa cum remarca Alice Georgescu.

Nu am sa va mai spun decat ca piesa-atat prin text cat si prin interpretare este una din raritatile care va pot face sa plangeti si sa radeti in acelasi timp. V-o recomand cu caldura pentru o seara ploioasa de sambata ca alternativa la filmul de actiune de la tv. Garantez ca aici macar pauzele publicitare nu vor dura cate un sfert de ora :)

Memoriile unei gheise

2008-06-01T20:31:00.003+03:00

Romanul spune povestea micuţei Chiyo, mezina unei familii sărace de pescari, vândută ca sclavă. Frumuseţea ei o ajută în vestitul Gion al anilor ‘30 să fie cumpărată de o okiya, o casă de gheişe. Aici, trecând peste toate piedicile şi intrigile, este educată pentru a deveni gheişă. Viziunii sale individuale a Gionului, se adaugă o imagine de ansamblu, a Japoniei dinaintea şi după cel de al doilea război mondial. Drumul în iniţierea gheişei, transformarea suferita de aceasta este dureroasa si de durata, dar se face fara a-I alunga inocenta iar batrânetea o gaseste împacata cu destinul ei pentru ca “…acum stiu ca lumea noastra nu e cu nimic mai durabila decât un val care se ridica din ocean”.

Aspectele pozitive ale romanului se menţin în sfera descrierilor gheişelor. Paginile cele mai fascinante mi s-au părut cele închinate proceselor de transformare din simplă femeie în gheişă, a educaţiei pe care o primeau ucenicele şi a regulilor ce le guvernau viaţa. Un loc aparte îl ocupă vestimentaţia gheişelor, asupra cărora Golden revine cu insistenţă. Alături de descrierea în amănunt a numeroaselor obiecte vestimentare purtate de gheişe şi a ritualului complex de îmbrăcare, descrierea minuţioasă a modelelor chimonourilor ajută şi mai mult la vizualizarea fascinantei culturi orientale.

Aspectele negative sunt ceva mai variate.În primul rând personajele par a fi uitate, trasate neglijent de un penel atât de atent la detaliile unui chimono. Chiar şi eroina romanului, Sayuri (pe numele ei de gheişă) este lipsită de profunzime şi văduvită de trăsături de caracter. Nimic din umilinţele copilăriei şi adolescenţei nu par să-i influenţeze sau să-i modeleze caracterul.

În al doilea rând, deşi vestit tocmai pentru faptul că descrie viaţa gheişelor, până la urmă romanul lasă un mare gol şi un mare semn de întrebare asupra adevăratei vieţi a acestor femei. Deşi autorul pare să fi făcut o masivă muncă de cercetare (vezi atenţia faţă de vestimentaţie şi machiaj), nu pare să fi pătruns cu adevărat misterele gheişelor. Romanul pare mai degrabă un răspuns la fanteziile lumii occidentale faţă de de ceea ce reprezintă gheişele.
Ba mai mult, Arthur Golden a fost dat în judecată de către celebra gheişă Mineko Iwasaki, care a reprezentat filonul după care a fost construit romanul. Se pare că Arthur Golden nu a respectat nici informaţiile primite în timpul interviurilor cu ea şi nici nu i-a protejat anonimatul. Ca răspuns, Mineko Awasaki a publicat la rândul ei un roman (Adevărata viaţă de gheişă), pentru a-şi prezenta în mod autentic experienţa ca gheişă.

Cu toate acestea, Memoriile unei gheişe este un roman interesant, dar unul uşor şi superficial.
Eu consider şi cartea la fel de bună ca filmul, dar trebuie să mărturisesc că sfîrşitul filmului m-a impresionat teribil prin profunzimea sa : “ Nu-i poţi spune soarelui “ mai mult soare ! “ sau ploii “ mai puţină ploaie ! “. Unui bărbat, gheişa îi poate fi soţie doar pe jumătate. Suntem soţiile amurgului. Şi totuSi, să găseşti bunătate, după atîta răutate, să înţelegi că o fetiţă cu mai mult curaj decât ştia ea, va găsi răspuns la rugăciunile ei…Nu se poate numi asta fericire?
La urma urmei, acestea nu sunt memoriile unei împărătese, nici ale unei regine. Sunt altfel de memorii…”

The Rolling Stones: A bigger bang. 17 iulie 2007

2008-06-01T20:22:00.002+03:00

Peste 50.000 de spectatori au participat anul trecut la mult-asteptatul concert sustinut de trupa The Rolling Stones pe Stadionul National din Bucuresti. Evenimentul a fost important atat pentru cei care ii asteptau inca din anii '70, cat si pentru generatiile noi, foarte multi tineri venind sa vada una din trupele ce au facut istorie in rock'n'roll.

Concertul de deschidere a fost sustinut de Iris, urmati de trupa britanica The Charlatans.Cei patru de la Rolling Stones, Mick Jagger, Keith Richards, Roonie Wood si Charlie Watts, insotiti de instrumentisti si de backing vocals, au urcat pe scena in jurul orei 21.25, concertul incepand cu melodia "Start me up". Au urmat "Let's spend the night together" si "Rought justice", dupa care chitaristul Keith Richards i-a luat locul lui Mick Jagger ca solist pentru doua piese, "You Got the Silver" si "Wanna Hold You". "Tumbling Dice" a fost piesa in timpul careia Mick Jagger i-a prezentat pe toti membrii grupului.

Momentul de maxim al concertului a fost mutarea trupei de pe scena principala pe scena B, aflata in mijlocul gazonului, aceasta mutare fiind facuta prin intermediul unei scene mobile. Astfel, piesele "It's Only Rock and Roll (But I Like It)", "Satisfaction" si "Honky Tonk Woman" au fost interpretate in mijlocul publicului. Inca de la primele acorduri ale binecunoscutei "Satisfaction", toti cei 50.000 de spectatori au fost in picioare, strigand "I can't get no" alaturi de Mick Jagger,aceasta fiind una din melodiile pe care multi au asteptat chiar 30 de ani sa o vada live.

"Paint It Black" si "Jumping Jack Flash" au fost ultimele melodii din playlist, urmand dupa "You can't always get what you want, cantata de Mick Jagger alaturi de Lisa Fischer.

Din punct de vedere organizatoric, concertul a avut cateva puncte slabe. In primul rand, accesul pe stadion s-a facut foarte greu, existand o coada interminabila la intrare. Acesta a fost motivul pentru care numerosi spectatori, printre care si eu, nu au vazut decat ultima parte a concertului The Charlatans din deschidere. O alta problema a fost cea a cozilor de la standurile cu bauturi, fiind nevoie de cca 15 minute de inghesuiala pentru o Cola, in conditiile in care afara erau in jur de 30 de grade.

Cu toate astea, evenimentul in sine a fost unul foarte important, fiind cel mai mare si cel mai elaborat concert ce avusese loc pana atunci in Romania. Desigur, au existat pareri pro si contra, insa The Rolling Stones raman The Rolling Stones, un punct de reper in muzica. Concertul de la Bucuresti a fost de altfel penultimul concert al trupei, acestia retragandu-se dupa ultima reprezentatie , cea de la Londra.

http://www.youtube.com/results?search_query=the+rolling+stones+live+in+bucharest&search_type=

La rascruce de vanturi

2008-05-30T22:33:00.003+03:00

Singurul roman al lui Emily Bronte, "La rascruce de vanturi", nu s-a bucurat de succes in momentul publicarii avestuia. Cu toate acestea, meritul, de a fi scris un roman de exceptie, ii este astazi recunoscut autoarei.

Plasat in Marea Britanie la sfarsitul secolului al-XVIII-lea, "La rascruce de vanturi" frapeaza in primul rand prin imbinarea stilului gotic, care fascineaza, dar si ingrozeste, cu cele doua povesti de dragoste care fac subiectul acestui roman. Desfasurarea actiunii este sustinuta si de cele doua domenii fictive, Whutering Heights si Thrushcross Grange, inspirate de Yorkshire-ul natal ai surorilor scriitoare.

Autoarea sublinieaza forta distructiva a dragostei, generata de conflictul dintre cele doua personaje principale: Catherine si Heathcliff, care desi impart o dragoste puternica, sfarsesc prin a se distruge reciproc.

Heathcliff (al carui nume s-ar traduce prin "o stanca arida") personaj intunecat, puternic si hotarat, este adoptat de familia Earnshaw, si se indragosteste de fiica acestora, Catherine, cu care traieste o frumoasa poveste de dragoste. Din pacate, fratele acesteia, Hindley, il trateaza cu cruzime, atragandu-si astfel ura "intrusului". Ajungand la un moment dat la Thrushcross Grange, Catherine este fermecata de stilul de viata victorian, si in urma conjuncturii de evenimente se marita cu Edgar Linton, cu care are si un copil, pe Cathy, dupa nasterea careia moare.

Simtindu-se tradat, Heatcliff fuge si se intoarce ca detinator a unei averi uriase, hotarat sa se razbune. Il ingroapa pe Hindley in datorii, mostenind Whutering Heights, dupa moartea acestuia, si luand astfel drepturile lui Hareton, fiul lui Hindley. Apoi se casatorete cu fiica familiei Linton, Isabella cu care are un baiat, pe Linton; fata de acestia da dovada de multa cruzime, ceea ce intr-un final duce la moartea Isabellei. Pe fiul sau il foloseste pentru a-l casatori cu Catherine cea tanara, ramasa si fara tata, devenind astfel si proprietarul Thrushcross Grange. Autoarea decide insa sa-l "omoare" si pe Linton, fiul lui Heatcliff, avand totusi un scop bine definit, care incheie romanul intr-o lumina optimista, scop de altfel usor de ghicit, acum cand se cunosc momentele si personajele importante.

Curiozitatea in legatura cu Heatcliff ar trebui satisfazuta citind romanul' totusi, de mentionat este ca in spiritul gotic, pe parcursul desfasurarii actiunii isi face aparitia si o prezenta supranaturala....

In concluzie, pentru a nu impune o parere, as spune ca "La rascruce de vanturi" este o carte cel putin interesanta, daca nu pentru povestile de dragoste si minutiozitatea realizarii ei, atunci macar pentru complexitatea personajelor care dezvaluie trasaturi usor de identificat si la oamenii secolului XXI.

Portocala Mecanica. Filmul.

2008-05-30T20:48:00.002+03:00

Portocala Mecanica este o adaptare a romanului cu acelasi nume al lui Anthony Burgess (1962) realizata in 1971 de catre Stanley Kubrick. Actiunea se petrece in Marea Britanie, in 1995, unde Alex DeLarge (Malcom McDowell) este un delicvent de 16 ani carismatic si psihopat, care nu putea rezista fetelor dragute, violentei sau muzicii lui Beethoven. El este capul unei gasti de criminali. El descopera in curand ca amicii lui nu il mai vor ca lider, complotand impotriva lui. In cele din urma el ajunge la inchisoare. Acolo el semneaza ca voluntar al unor experimente lansate de catre guvern, in scopul de a reduce violenta in societate. Este torturat cu filme cu violenta excesiva, precum si cu muzica clasica. Dupa ce tratamentul s-a incheiat, Alex a fost trimis acasa, insa familia sa l-a "inlocuit" cu un chirias. Umbland prin Londra, el ajunge la casa unui scriitor a carui sotie fusese batuta, violata si omorata de catre Alex si prietenii sai. Mr Alexander il primeste pe Alex la el, folosindu-l impotriva guvernului, deoarece a auzit de cazul sau din ziare. Acesta isi da seama cine e Alex de fapt cand il aude cantand sub dus " Singing in the Rain " , melodie pe care o canta in noaptea in care i-a violat sotia. Mr Alexander incearca sa il drogheze pe Alex si sa il tortureze fortandu-l sa asculte Simfonia a Noua a lui Beethoven, inchizandu-l intr-o camera cu muzica la maxim. Baiatul incearca sa se sinucida, aruncandu-se de la geam, insa supravietuieste. Pe timpul recuperarii, este vizitat de Ministrul de Interne care a aranjat de la inceput tratamentul si ii pune lui Alex Simfonia A Noua, nestarnind nici un fel de reactie fizica de data aceasta. Cei doi fac o intelegere, lui Alex i se propune sa ii ajute la o campanie de publicitate in care el va demonstra tuturor ca tratamentul a functionat.
Acest film a fost interzis in Anglia timp de 30 de ani datorita continutului. Extrem de violent, insa si comic in anumite situatii, filmul este original, filmat excelent. Malcom McDowell este un actor nascut special pentru rolul lui Alex DeLarge.
Stanley Kubrick este producatorul si regizorul filmului, iar muzica clasica, este excelent aleasa de catre Wendy Carlos.
Ideea filmului pleaca de la " BUNATATE " . Dupa tratament, Alex devine un om BUN al societatii, insa nu dupa vointa sa, ci obligat de guvern, si nu vine din interior, asa cum este natural.

Nana - un anime de succes

2008-05-28T09:26:00.005+03:00

Nana este un anime care a fost realizat dupa manga Nana desenata de Ai Yazawa.

Anime-ul le infatiseaza pe cele doua personaje principale feminine, amandoua numite Nana, care au plecat din orasul lor pentru a veni in Tokyo sa-si implineasca visele.
Nana Osaki si Nana Komatsu s-au intalnit in tren si au realizat ca exista multe coincidente intre el: ambele se numesc Nana, ambele au 20 de ani si ambele pornesc intr-o calatorie spre Tokyo pentru implinirea viselor.
Nana Osaki vrea sa devina un star rock pentru a-i demonstra fostului ei prieten, Ren Houjo (care actual este faimosul chitarist al formatie Trapnest), ca si ea poate deveni faimoasa facand ceea ce-i place, cantand.
Nana Komatsu vrea sa se mute cu prietenul ei Shoji Endo. Nana, foarte visatoare, crede ca, daca se muta cu Shoji, aceasta va fi fericita.
Ajungand la Tokyo cele doua Nana se despart, crezand ca nu se vor mai intalni niciodata, insa printr-o serie de coincidente, acestea ajung sa locuiasca impreuna, devenind prietene foarte bune.
Nana Komatsu ajunge sa aiba probleme in dragoste, trecand de la Shoji, la Takumi (basistul formatiei Trapnest) apoi la Nobu (chitaristul formatiei Blast sau Black Stones-formatia Nanei Osaki), si din nou la Takumi (deoarece aceasta ramane insarcinata cu el).
Nana Osaki ajunge sa-si formeze formatia dorita, doi din membrii acesteia erau membrii din fosta formatie, Yasu si Nobu, si noul venit Shin (un basist de exceptie, tanar si rebel). Ea ajunge pana la urma sa se intalnesca din nou cu Ren, moment in care cei doi isi aduc aminte de cat de mult se iubeau si ajungand sa fie din nou impreuna.
Povestea le pune in evidenta pe cele doua Nana, cu problemele lor de dragoste, cariera, bani si debutul formatie Blast care incearca sa concureze cu formatia Trapnest, prima parte a anime-ului fiind prezentata din punctul de vedere al lui Nana Komatsu, iar a doua parte din punctul de vedere al lui Nana Osaki. Fiecare personaj este pus in evidenta, talentele, calitatile si
defectele.
Anime-ul are 47 de episoade, acesta nu are un final concret, fiind continuat cu manga. Este desenat intr-un stil unic, in stilul Ai Yazawa: picioare extrem de lungi si subtiri, ochii mari, iar expresiile fetei uneori iesite din comun.
Soundtrack-ul anime-ului este unul de exceptie, fiind considerat ca o batalie intre doua formatii iar melodiile superbe capteaza atentia celui care urmareste anime-ul.

Primul episod:

Auditia lui Shin din episodul 10:

Primul live al formatiei Blast in Tokyo din episodul 15:

KINGS ON ICE - UN SHOW PLIN DE GRATIE

2008-05-28T01:07:00.003+03:00

Pe data de 24 si 24 aprilie 2008 a avut loc la Sala Polivalenta din Bucuresti un spectacol incredibil, plin de eleganta si rafinament: Kings on Ice. Patinatorul Evgheni Pluşenko, acompaniat de Edvin Marton, cantaret la vioara, au incantat audienta de aproximativ 3000 de oameni cu un spectacol vizual, respectiv auditiv. Prima parte a fost deschisa de catre patinatorii de la "Cirque de Soleil", acompaniati de muzica lui Marton, dupa care si-a facut aparitia si Evgheni Pluşenko. Edvin Marton a interpretat arii celebre precum "Anotimpurile" de Vivaldi si chiar "Ciocarlia", sustinand ca nu poate parasi Romania fara sa cante si o piesa romaneasca.
In cea de-a doua parte a spectacolului, Evgheni Pluşenko, pe muzica filmului "Zorba Grecul", a prezentat în premieră programul artistic pe care îl va susţine la Campionatele Europene de patinaj artistic din 2009. Acesta "zbura" pe gheata pe ritmul impus de vioara lui Marton, lasand impresia ca pluteste, nu ca patineaza. Din programul sau nu au lipsit piruete, salturi, triplu axel etc.
Evenimentul a lasat un gust amar de supra-comercializare care a umbrit putin talentul artistilor( printre care si patinatoarea Surya Bonaly). Totusi, partea vizuala si auditiva a spectacolului compenseaza cu mult, ne face sa uitam pentru un moment de realitate si sa visam cu ochii deschisi.

ULTIMA SAPTAMINA PENTRU RECENZII

2008-05-27T00:12:00.000+03:00

Dragi elevi,

Deoarece cred ca s-a strecurat o confuzie cu privire la termenul si conditiile conform carora veti primi a doua nota pentru a putea incheia cu bine acest an scolar si experienta noastra de vreo doi ani cheltuiti pe eforturile de a intelege arta, revin cu citeva mentiuni. Daca sezonul de primire de articole s-a incheiat definitiv, cel de PRIMIRE RECENZII mai dureaza doar O SAPTAMINA, incepind cu astazi 26 mai 2008. Daca este depasit termenul, se primeste nota cuvenita. Doar saptamina viitoare se mai pun note, urmatoarea fiind rezervata mediilor si situatiilor limita.

Ilustratie cu dispozitivul lui Marey de fotografiat, fusil photographique, dupa 1882.

Genurile spectacolului teatral: BALETUL -lectie

2008-05-26T23:42:00.001+03:00

Baletul: gen teatral care implica o proportie specifica intre dans, pantomima si muzica.

[compozitie coregrafica; sinteza a mijloacelor expresive ale corpului uman -miscare, gesturi, pozitii/posturi, mimica, atitudine-, organizate intr-un dans scenic stilizat, a carui dinamica si al carui ritm sint sugerate de muzica]

Originile cele mai indepartate ale baletului se regasesc in dansurile ritualice si ceremoniale antice, insa abia prin Renastere incepe sa se cristalizeze ca gen propriu. Atunci baletul se prezenta ca un dans improvizat sub forma de pantomima insotita de muzica, pe un subiect dat, de regula mitologic.
In acea epoca apare si prima incercare de stabilire a principiilor coregrafice prin eforturile lui Domenico de Ferrara.

Prima compozitie coregrafica aproape de genul baletului a fost Le Ballet comique de la reine din 1582, in timpul lui Ludovic al XIII-lea, cu o tema inspirata din Odiseea: fabula Circe, pe o coregrafie de Balthazar Beaujoyeux, bazata pe un stil geometric.

Primul pas spre formula moderna a baletului a fost realizat de J.G. Noverre (autor al Lettres sur la danse, 1760), prin eliberarea de cintec si cuvinte si prin urmarirea cu precadere a expresivitatii de sine statatoare a dansului.

Istoria baletului cuprinde cel putin trei etape importante:
-epoca preliminariilor, a experimentelor
-epoca clasica, a baletului alb, corespunzatoare secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea si romantismului muzical.
-epoca moderna, care include perioada expresionista si Baletele Ruse.

In epoca clasica se stabileste o terminologie, costumul "standard" si normele specifice baletului. Datorita participarii criticilor si coregrafilor francezi, terminologia se va pastra in limba franceza -attitude, grande elevation, assembles, sissonne, arabesque, danseur,-euse etoile, s.a.

Costumul de balet:
balerina: corset strins fara mineci sau cu mineci scurte pentru a alungi silueta, fusta scurta in forma de corola de crin rasturnata, care impreuna cu corsetul se numeste tutu, ciorapi lungi colanti si poante cu panglici, intarite in virf.
balerinul: maiou strimt si alb, pantaloni colanti si pantofi demi-poante, peste care se pun accesoriile specifice fiecarui rol.

Concomitent cu le ballet blanc se dezvolta baletul de caracter incpirat de dansurile populare ale diferitelor tari.

[Maria Taglioni a introdus tehnica poantelor]
[in secolul al XVIII-lea exista intre dansatori o egalitate a rolurilor expresive, care insa va fi depasita in secolul al XIX-lea cind apar poantele si odata cu ele noi tehnici coregrafice; dansatoarele ii vor intrece pe barbati in elevation cu ajutorul poantelor]

[balerinul va deveni din ce in ce mai discreditat in romantism, deoarece dansatoarele cistiga mai multa admiratie, diminuind rolul dansatorului la cel de sustinator. Un exemplu este spectacolul Silfida cu un pas des quatre pentru dansatoarele Taglioni, Elssler, Grisi si Grahn la Londra in 1845]

[secolul al XIX-lea se va remarca prim numele marilor balerine Carlotta Grisi, Maria Taglioni, Fanny Elssler, Lucile Grahn, Fanny Cerrito]

[traditiei scolilor franceza si italiana de balet i se va alatura la sfirsitul secolului al XIX-lea, scoala rusa care i-a lansat pe coregrafii Marius Petipa (academist, autor al coregrafiilor pentru Lacul Lebedelor si Frumoasa din Padurea adormita, de P.I. Ceaikovski), Lev Ivanov (coregraf pentru Spargatorul de nuci, de P.I.Ceaikovski), Alexander Gorski, dansatorii Vaslav Nijinski, T. Carsavina, Ana Pavlova, Olga Spesvitseva, Rudolf Nureiev, s.a.]

Baletul modern:
-expresionismul in care se produc mari autodidacti si improvizatori ca Loie Fuller, Isadora Duncan, si mai recent Martha Graham.
-Baletele Ruse conduse de Serghei Diaghilev, avind un dublu caracter riguros si experimental. In fenomenul Baletelor Ruse vor fi implicati muzicieni ca Igor Stravinski (Petruska, Pasarea de foc, Le Sacre du Prientemps), Maurice Ravel, Arnold Schonberg, Manuel de Falla (Nopti in Gradinile Spaniei, Tricornul), Claude Debussy, pictori ca Leon Bakst, Pablo Picasso, Georges Braques, Henri Matisse, coregrafi precum Leonid Massine, Serge Lifar, Georges Balanchine, Mihail Fokine s.a.

In baletul contemporan s-au remarcat coregrafi ca: Maurice Bejart (autor al unor coregrafii cum sint: Simfonia a IX-a de Beethoven sau Messa pentru timpul prezent) sau Roland Petit.

Compozitori de balete (muzica pentru balet):
Lully, Rameau, Gluck, secolul al XVIII-lea, Beethoven autor al baletului Prometeu, Leo Delibes (a compus Sylvia, Coppelia acesta din urma dupa o poveste de E.T.A. Hoffmann), P.I.Ceaikovski (Lacul Lebedelor, Spargatorul de nuci, Frumoasa din Padurea adormita), Igor Stravinski, Bela Bartok, Asafiev, Aram Haciaturian, Serghei Prokofiev (Romeo si Julieta) , Minkus (Don Quijote), Mihail Jora, Z. Vancea, Paul Constantinescu, A. Mendelshon, H. Jerea, s.a.

2008-05-24T21:08:00.005+03:00

RECENZIE
Nightwish, formatie de heavy metal simfonic face din concertele ei adevarate spectacole prin jocul de lumini puternice(in general albastru,verde si rosu), care coloreaza fumul,artificii, flacari care se imbina perfect cu muzica lasandu-ti amintiri pe care sa nu le poti uita prea usor.Eu iubesc aceasta trupa,iubesc muzica membrilor ei,dar lucrurile extraordinare pe care ei le fac pe scena ma impresioneaza si mai mult si cred ca voi ramane fana lor pe vecie.

2008-05-20T23:35:00.006+03:00

Spectacolul "MADE in Romania"

Am avut ocazia sa vad acest spectacol minunat de curand. L-am vazut impreuna cu niste copii din Franta, care au venit in Bucuresti pentru schimb de experienta. Spectacolul mi s-a parut interesant, bine gandit si plin de umor de buna calitate. Ideea acestui spectacol apartine lui Dan Puric. Timp de cativa ani, Dan Puric a selectionat, cu migala unui cautator de aur un grup de tineri actori avand aptitudini similare cu ale sale, s-au perfectionat împreuna, au facut cateva spectacole împreuna, au facut apoi o companie teatrala împreuna – Passe Partout DP. Aceasta companie este responsabila de spectacolul "MADE in Romania".

In viziunea mea acest spectacol a fost plin de umor si de povesti pline de haz. Cred ca a vrut sa reprezinte viziunea romaneasca asupra sufletului lumii. Aproape orice activitate omeneasca ce reprezinta conditia individului si a societatii a fost prezenta, scenele s-au derulat in imagini si ritmuri extraordinare, unde artele martiale se intalnesc cu valsul, iar parodia la adresa unor sintagme din filmul japonez e contrapunctata de vitalitatea unui dans popular romanesc. Spectacolul s-a bazat pe step, pantomima, dans, lumini si muzica, spirit si emotie. Cel mai mult m-a impresionat coregrafia si expresivitatea actorilor. Actorii au reusit sa transmita emotii puternice. Totul a fost pus la punct, ma refer la problemele tehnice de sonorizare si lumini.

Din distribuţie fac parte Carmen Ungureanu, Adrian Horobeţ, Richard Bovnovczki, Ileana Olteanu, Dragoş Huluba,Violeta Totir, Dana Cavaleru, Vlad Oancea, Lucian Maxim, Adriana Butoi, Andrei Vasluianu, Oxana Moravec, Ioana Visalon, Adriana Nicolae, Ion Parea, Adelaida Zamfira, Nicolae Nastasia, Eduard Dumitru, Ramona Cutina, Silviu Oltean, Florin Rosu, Mihai Baranga, Andreea Padurariu. Dintre toti acestia pe mine m-a impresionat Dragos Huluba, mi s-a parut ca el a reusit sa intretina tot farmecul spectacolului si ideea de umor. Episodul care mi-a ramas intiparit foarte bine in minte a fost cel cu parodia asupra filmului japonez. La acest episod am ras cel mai mult si cred ca si ceilalti din jur au simtit ca a fost un moment cheie. Mi-a placut ca publicul putea interveni direct pe scena, si ma refer la momentul in care dansatoarele actrite au venit in sala si au ales 4 sau 5 oameni(nu imi amintesc sigur cati) si au inceput sa faca cativa pasi de dans, iar la sfarsit baietii invitati din sala au trebuit sa ajute la o priza de dans. Si acest episod mi-a ramas intiparit in minte intrucat una din actrite l-a luat la dans pe unul din amicii mei francezi. A fost haios pentru ca saracul nu stia romana si nu a putut sa ii spuna ca el nu stie absolut de loc sa danseze, insa s-a descurcat destul de bine.

In final, as vrea sa va recomand acest spectacol de teatru plin de umor si care ofera un inteles diferit al poporului roman, prezinta imagini cheie si arata cat de bine se pot distra romanii, dar pot face si arta din asta, o arta vizuala a teatrului.

2008-05-20T23:17:00.010+03:00

                                                               MY SASSY GIRL

Acesta este filmul despre care doresc sa scriu aceasta recenzie , (sper ca nu este cam tarziu sa o mai scriu
Se numeste "My sassy girl" si l-am vazut cat de cat recent asta insemnand acum o luna... Este un film atat drama ,cat si thriler,cat si o comedie, o comedie romantica. La inceput filmul mi s-a parut ceva obisnuit , banal poate, insa pe parcurs am observat ca nu e chiar asa, ajungand chiar sa mi si placa....
Este un film in regia lui: Yann Samuell si a aparut in 2007.
Este o poveste de dragoste care incepe foarte ciudat. Personajul principal isi intalneste viitoarea iubita intr-o statie de metrou cand o vede incercand sa se arunce in fata sinelor . El o salveaza, observa ca bause cam mult si o duce intr-o camera de hotel pentru a se odihni, lucru care-i cauzeaza multe probleme.... cu legea.... intr-un final cei doi se indragostesc...insa asa cum e si normal ceva tot le sta in cale: fata este nevoita sa plece din oras, cei doi promitandu-si ca se vor intalni dupa o anumita perioada de timp la umbra unui copac special pentru amandoi.Acest lucru nu se intampla, intalnirea propriu-zisa a celor doi realizandu-se cu ajutorul unei rude a baiatului (care de foarte multi ani isi dorea sa le faca cunostiinta , fara sa stie ca cei doi chiar se cunosc de dinainte!)

Finalul este unul reusit si fericit ca in majoritatea povestilor de acest fel... cei doi raman impreuna!
  Dupa parerea mea este un film care merita vazut , pentru ca are o multime de scene comice(sptre exemplu cand ea incepe sa-l bata fara a fi vinovat...cum reactioneaza cineva cand o fata incepe sa-l bata mar pe un baiat?! ..incepe sa rada nu?)

Daca doreste cineva sa vada un mic filmulet despre acest film poate accesa urmatoarea adresa :http://www.youtube.com/watch?v=AxwMvZKY4Ro

Postare articole: SEZON ÎNCHIS!

2008-05-20T00:42:00.000+03:00

Dragi elevi,

Au trecut deja zece zile de la data limită stabilită pentru publicarea articolelor voastre pentru blogul clasei. După cum am convenit, nimeni nu mai poate posta articole noi care să conteze pentru prima din cele -cel puţin, două note, însă putem în continuare menţine un dialog pe tema artei şi a influenţei sale asupra altor domenii de cunoaştere, a vieţii sau cercetărilor de orice fel. Îmi cer scuze dacă am neglijat pe cineva prin lipsa comentariilor scrise, imposibil de oferit într-un timp atît de puţin ca al meu. Ramîn încă dator; promit că măcar temei kitsch-ului, propusă, dar aproape ignorată, voi răspunde cu o replică pe masură. Promit iarăşi să organizez premierea celor mai bune intervenţii imediat ce îmi voi fi degajat puţintel programul, sufocat de datorii. Şi iarăşi, făgăduiesc să postez pe fiecare din blog-uri cîte un film scurt, în vederea obţinerii comentariilor voastre, ca alternativă posibilă la tema recenziilor, iată deja atacată. Voi adăuga, cum e firesc, şi un clasament al blog-urilor, împreună cu cîteva aprecieri critice. Pînă atunci, mă voi rezuma să afirm că proiectul nostru şi-a atins scopul doar parţial şi cu succese moderate, în pofida cîtorva articole si propuneri deosebite. Am observat în general superficialitate, lipsă de responsabilitate intelectuală, neîncredere, lipsă de loialitate si punctualitate, deopotrivă cu lipsa respectului de sine. Desigur, lucrurile se schimbă şi nu se opresc aici şi nu pot să nu mă arăt extrem de voios faţă de suficient de numeroasele cazuri, pînă la urmă, cînd toate acestea au fost altminteri. Există printre voi oameni serioşi, sinceri, curajoşi si plini de haz, cu multe şanse. Sper că ne-a fost de folos tuturor, măcar ca experienţă de comunicare, dacă nu chiar intelectuală. Cu drag,

prof. Bogdan Teodorescu

2008-05-13T21:55:00.002+03:00

Edvard Munch

Edvard Munch a fost un pictor norvegian, unul dintre pionerii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiţiei artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relaţiile interumane, care vor reprezenta esenţa creaţiei sale.

^(Edvard Munch- "Autoportret cu tigareta")

Edvard Munch se naşte la 12 decembrie 1863 la Loyten, în comitatul norvegian Hedmark. În 1881 intră la Şcoala Regală de Desen din Christiania (astăzi Oslo) şi se formează sub îndrumarea sculptorului Julius Middelthun. În 1882 frecventează atelierul lui Christian Krohg şi cursurile în aer liber conduse de Fritz Thaulow. Thaulow, apreciind talentul lui Munch, se hotărăşte să-i finanţeze o călătorie la Anvers şi Paris. Pleacă în 1885 la Paris, unde rămâne timp de patru săptămâni, şi ia contact cu cercurile artistice pariziene, fiind uimit de pictorii impresionişti. În 1889 organizează la Christiania prima sa expoziţie personală iar în 1892 participă la expoziţia Asociaţiei Artiştilor Berlinezi. În Berlin, realizează primele gravuri şi litografii. În timpul următoarei călătorii la Paris (1896) îşi expune lucrările la Salonul Artiştilor Independenţi şi la galeria Bing. Munch se îndepărtează de limbajul artistic impresionist, fiind mai interesat de valorile decorative şi de expresivitatea liniilor. În cadrul expoziţiei Secesiunii din Berlin (1902) expune 22 tablouri din ciclul Frize de viaţă. La Berlin, face primii paşi în domeniul graficii şi execută în special acvaforte şi litografii. În toamna anului 1908 se internează într-o clinică din Copenhaga din cauza unei accentuate depresiuni afective. În 1910 începe lucrările de decorare a Universităţii din Christiania. Timp de şapte ani pictează 11 pânze monumentale care ilustrează forţele eterne, dătătoare de viaţă: Soarele Istoria, Alma Mater (Universitatea, simbolul Ştiinţei). Între timp, - după 1933 - în Germania, autorităţile naziste îi consideră operele drept "degenerate" şi sunt retrase din muzeele germane. În perioada de ocupaţie a Norvegiei, Munch trăieşte retras în casa lui din Ekely, unde moare la 23 ianuarie 1944, la o lună după ce împlinise 80 de ani.

Tipatul (Skrik):

Opera lui Munch

Educaţia artistică a lui Munch în Norvegia se desfăşurase în spiritul tradiţiei naturaliste. Mai târziu, intrând în contact cu arta europeană şi mai ales cu cea franceză şi germană, artistul îşi elaborează propriul stil distinct. Atât picturile sale cât şi lucrările grafice se evidenţiază printr-un îndrăzneţ caracter inovator în sfera mijloacelor de realizare a operelor şi printr-o expresivitate abstractă a formelor.

Pictând tabloul Ţipătul, Edvard Munch pătrunde în lumea fricii şi a singurătăţii. În prim plan ţipă un om, al cărui trup contorsionat convulsiv şi gestul mâinilor care cuprind capul trădează o spaimă nemăsurată. Chipul gălbui se armonizează cu craniul cadaveric. Culorile mediului simbolizează starea psihică a personajului, albastrul întunecat reţine glasul sfâşietor şi-l reflectă cu ecou într-un golf larg, până sub cerul strălucitor , de un roşu sângeriu. În afara tabloului reprodus aici, de altfel cel mai cunoscut şi care se găsea în Galeria Naţională din Oslo, de unde a fost furat, mai există alte cincizeci versiuni diferite ale Ţipătului. Originalul furat a fost găsit în 2006.

Dansul vieţii, cel mai mare tablou din ciclul Frizele de viaţă, ilustrează amintirile, dorinţele, dezamăgirile şi experienţele artistului. Munch transformă o distracţie plăcută, cum este dansul, într-un balet al nălucilor.

Moştenirea lui Munch

Măiestria cu care Munch a reuşit să dezvăluie secretele ascunse ale temelor abordate va fi un exemplu pe care îl vor urma mulţi alţi artişti. Ecourile surselor sale de inspiraţie sunt vizibile nu numai în lucrările expresioniştilor germani, ci şi în creaţia a doi pictori austrieci, Oskar Kokoschka şi Egon Schiele. Pictura lui Munch este studiată de asemenea cu atenţie de Lucian Freud, care a continuat la începutul activităţii sale artistice tradiţia germană a neorealismului (Neue Sachlichkeit). La fel ca Munch, Lucian Freud, servindu-se de liniaritatea desenului, reuşeşte să reproducă pe pânză propriile sale stări de spirit.

Perfect Stranger[Seducatorul fara chip] (film 2007)

2008-05-11T22:03:00.008+03:00

Filmul se deschide cu jurnalista Rowena Price(Halle Berry) si informaticianul Miles Haley(Giovanni Rabisi) ce urmaresc viata privata a unui senator conservator,ce se presupune ca a avut relatii intime cu unul dintre barbatii sai de incredere.Rowena ia parte la o discutie inregistrata cu senatorul.Povestea se opreste brusc cand sursa ei nu mai este valabila,iar seful ei pune capat povestii.Dezamagita,ea renunta la slujba.In drumul spre casa,ea se intalneste cu prietena ei din copilarie Grace Clyton(Nicki Aycox)care isi ofera ajutorul pentru a'l ruina pe Harrison Hill(Bruce Willis),un om de afaceri foarte bogat.
Grace ii da Rowenei toate email'urile de la acesta,ca dovezi a existentei unei relatii intre acestia doi,relatie care tocmai se terminase.

Dupa cateva zile,Grace este gasita moarta,Rowena il considerandu'l pe Harrison principalul suspect.Cu ajutorul lui Miles,jurnalista se duce in compania marelui om de afaceri sun acoperire si se angajeaza ca secretara sub numele de Katherine Pouge.Flirteaza cu Hill atat online cat si in viata reala,dar acesta o prinde incercand sa'i fure din fisierele firmei si o concediaza considerand'o ca lucreaza ca spion.

In apartamentul lui Miles,ea descopera un "templu" al ei si mai multe fotografii cuMiles Si Grace.El ajunge acasa si incep sa se certe,Rwena cerandu'i explicatii.Ea merge la politie cu probe si il aresteaza pe Harrison pentru uciderea lui Grace.Dupa condamnarea acestuia,Miles o viziteaza pe Rowena explicandu'i ca el stie ca ea este adevarata criminala si ca s'a folosit de investigatie pentru a'l acuza pe Harrsion.El se intreaba oare cu ce o avea Grace la mana pe ea.rowena isi aminteste momentul in care tatal ei a incercat sa o molesteze si pe ea si pe mama ei,aceasta omorandu'l.Tanara Grace priveste de la fereastra ei cum cele doua il ingroapa pe barbat.Miles ii descrie acesteia in detalii cum ea a musamalizat totul si a incercat sa dea vina pe Hill.El o intreaba cum are sa'i rescumpere tacerea,insa ea il injunghie si distruge tot in bucatarie,ca totul sa para ca o tentativa de atac asupra ei.Ea suna la politie,spunandu'le ca a fost atacata de Miles si ca el este adevaratul criminal.

Filmul se termina cu un barbat ce proveste de la un geam vecin,presupundu'se ca acesta a urmarit toata scena.

Filmul a fost regizat de James Foley,iar scenariul scris de Todd Komarnicki si Jon Bokenkamp.

Dupa parerea mea,acesta este un film foarte reusit,cu actori foarte buni.Povestea in sine este uluitoare si demonstreaza cum poate cineva sa poarte povara unui secret atatia ani,cum singurul mod de a afla adevarul este de a juca roulul victimei si cum un presupus vinovat se transforma intr'un seducator fara chip.Cel ce incearca sa afle adevarul sfarseste prin a plati pretul tacerii cu propria sa viata.

2008-05-09T22:29:00.004+03:00

Pablo Picasso este probabil cel mai faimos artist al secolului XX. El a fost cu siguranta unul dintre cei mai prolifici artisti:intr-o anumita perioada a vietii sale se zvonea ca putea picta chiar trei panze pe zi. Artistul era de asemenea extrem de multilateral, utilizand toate mijloacele imaginabile printre care creionul, acuarela, vopsele de ulei, carbunele, metalul, ghipsul sau resturi colectate din tomberoane. Personalitatea puternica a lui Picasso a dominat viata artistica avangardistica pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial si el a fost unul dintre initiatorii schimbarilor radicale din domeniul picturii si al tipariturilor.
Pregatirea lui Picasso a inceput la Academia de Arta Lonja din Barcelona dar, incepand din 1900 a inceput sa-si petreaca luni intregi la Paris, unde s-a stabilit definitiv in 1904. La acea vreme capitala franceza era centrul artei mondiale si aici Pablo Picasso si-a manifestat pentru prima data stilul sau complet original, in care teme precum dezmostenitii societatii, saracia si disperarea erau zugravite cu o usoara tristete, in tonuri de albastru rece. Starea retinuta a tablourilor din Perioada albastra reflecta si perioada de saracie disperata din viata artistului. Picasso impartia un studio cu un prieten poet si dormeau cu randul in singurul pat existent. Uneori erau nevoiti chiar sa arda unele dintre lucrarile sau schitele pictorului pentru a incalzi incaperea.
Inspirandu-se unul de la celalalt, Picasso, Braque si Gris au distorsionat realitatea intr-o serie de suprfete intrepatrunse de culori si tonuri. Chiar daca tema principala a lucrarilor acestora devenea din ce in ce mai greu de deslusit, ea exista cu siguranta. Picasso considera intotdeauna ca trebuia sa inceapa cu ceva –o trasatura de penel, un scaun sau un personaj- pentru a atinge abstractul si, chiar si in cele mai austere lucrari cubiste, de obicei se pot identifica fragmentele unui obiect.

By Pipals (mi-am uitat parola)

Levi's Commercial

2008-05-09T21:32:00.004+03:00

Reclamele la Levi's Jeans mi se par super misto si originale, niste idei care iti raman intiparite in minte, si vrei sa mai vezi inca o data reclama. Din acest motiv am ales sa prezint aceste doua filmulete, sperand ca si voi veti prinde aceeasi idee ca si mine. Tind sa cred ca si in reclame este o arta.

Alex Stefan (Nu imi mai stiu email-ul de utilizator.)

Renasterea

2008-05-09T21:24:00.005+03:00

Renasterea este o epoca in istoria Europei care cuprinde, in linii generale, sec. XIV-XVI, in perioada inceputului destramarii feudalismului si a aparitiei capitalismului. Renasterea a inceput in Italia, unde au aparut mai intai germenii relatiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curand sau mai tarziu, in sanul orandurii feudale, cunoscand deosebiri de la o tara la alta, in functie de etapa istorica respectiva si de situatia specifica, de traditie etc. Renasterea a dus la o schimbare a valorilor umane-un avant de energie si de incredere in potetialul uman-care a avut numeroase consecinte. Printre cele mai spectaculoase consecinte se pot enumera inlorirea artelor si noua viziune asupra rolului artelor si a artistilor in viata societatii.

Renasterea a inceput in Italia, deoarece era cea mai bogata tara din Europa si era posesoarea unei indelungate traditii artistice. Avea multe orase independente, inlofitoare economic, populate cu comercianti si bancheri nerabdatori sa-si vada numele imortalizat in diferite portrete comandate, in palate noi care se construiau sau in capelele somptuoase ale familiilor.

In Italia, Renasterea cuprinde urmatoarele perioade: Prerenasterea(sec. al XIV-lea), Renasterea timpurie ( sec. al XV-lea), Renasterea deplina (1500-1530), Renasterea tarzie (sfarsitul sec. al XVI-lea) si are urmatoarele centre principale: in sec. al XV-lea numeroase scoli locale din Florenta, Siena, Venetia, Padova, Urbino etc., iar in sec. al XVI-lea la Roma si Venetia.

Primii renascentisti se intorc, in special, spre lumea clasica, pe care o concep in mod fundamental ca fiind configurata de greci si romani, dar, intr-o anumita masura, si de egipteni, de persi si de toti aceia care au coborat in profunzimea mintii si a cunoasterii sacre. Se intorc spre trecut ca si cum ar cauta niste seminte foarte necesare in acest moment istoric pe care le-a fost dat sa-l traiasca.

In general, aceasta intoarcere in timp, aceasta cautare a radacinilor clasice, nu inseamna doar o simpla cautare istorica. Renascentistul nu se multumeste sa cerceteze istoria clasicilor, ceea ce au facut, ceea ce au gandit. El cauta semintele vietii. Si ceea ce doreste este sa le aduca in prezent, sa le activeze, sa le adapteze, sa le dea formele necesare pentru a le transforma in ceva util. Pentru Renastere, istoria este o devenire ciclica in care se remarca perioade de aur, perioade culminante in care predomina intelepciunea si puritatea. Si, in devenirea sa ciclica, aceasta istorie trece de la aur la argint, de la bronz la fier, iar in momentele de fier, in momentele dificile si obscure, devine necesara recuperarea stralucirii semintelor de aur.

2008-05-08T22:28:00.009+03:00

Filmul mut

Generatia noastra nu a prins epoca filmului mut si pentru mine cel putin filmul mut ramane o enigma.

Filmul mut e o insiruire de imagini, alb-negru, evident, care nu sunt insotite de sunet, asa cum suntem obisnuiti acum, iar comunicarea intre protagonisti apare sub forma de inserturi scrise.

Primul cinetograf, prezentat in 1894 in New York, functiona dupa principiul stroboscopului. Un an mai tarziu, fratii Auguste si Louis Lumiere au iesit la rampa cu cinematograful lor, ineditul fiind faptul ca imaginile au fost proiectate pe o panza. Timp de cativa ani, cinematograful a fost considerat o noutate.

Incepand cu 1900, cineastii si-au dat seama ca filmul poate fi folosit intr-un mod creativ, prezentand intamplari fictive si nu doar evenimente reale. Unul dintre promotorii acestei idei a fost Georges Melies. Filmul sau, "Calatorie pe luna" ( 1902 ) a aratat ca aparatul de filmat ofera sansa de a realiza diferite trucaje si efecte speciale.

Filmul lui Edwin J. Porter, "Jefuirea unui tren", a fost tot atat de important, dar din punctul de vedere al redarii unor intamplari reale, se pare ca au fost inserate cateva efecte speciale pentru a creste suspansul. Este vorba despre montajul paralel : doua siruri de actiuni diferite care se petrec in acelasi timp si sunt prezentate alternativ.

In anul 1910, existau deja cateva mii de sali de cinematograf in Europa si S.U.A.. "Nasterea unei natiuni" ( 1915 ) si "Nerabdarea" ( 1916 ) au fost la fel de spectaculoase,iar din punct de vedere artistic, au depasit cu mult productiile italiene si oricare alt film facut inainte. Acestea au fost create de regizorul american D.W.Griffith, considerat de specialistii in domeniu, primul geniu al cinematografiei. El s-a folosit cu maiestrie de tehnica montajului, avand mai multe camere de filmat pentru ca in imaginile inregistrate sa poata modifica distantele si unghiurile.

In 1927, mirajul filmului mut a inceput sa se stinga. " Cantaretul de jazz" a aparut pe ecrane insotit de muzica sincronizata cu imaginile si cu dialog intre protagonisti. Epoca filmului mut a luat sfarsit aproape instantaneu. A inceput epoca filmului sonor.

Alb-negru

Incepand cu 1900, cineastii si-au dat seama ca filmul poate fi folosit intr-un mod creativ, prezentand si intamplari fictive, nu doar evenimente reale. In anul 1910 existau deja cateva mii de sali de cinematograf in Europa si S.U.A. In 1927, mirajul filmului mut incepe sa dispara. Filmul " Cantaretul de jazz" a aparut pe ecrane insotit de sincronizarea muzicii cu imaginile si cu dialogul dintre actori. Epoca filmului mut a luat astfel sfarsit aproape instantaneu, lasand loc filmului sonor. "Natural, evolutiile tehnologice au condus spre schimbari sociale. Aparitia filmului a facut posibila aparitia unor noi indeletniciri, dar si a unor noi elemente ale socialului, precum vedetele.

Desigur ca acestea existau si inainte, in teatru de pilda, dar filmul a asigurat o acoperire mai mare in ceea ce priveste notorietatea", spune sociologul Arabela Baican. Pentru mai multa profunzime a mesajului, actorii din filmul mut (alesi in special dupa criteriul fotogeniei) foloseau din plin limbajul trupului si expresiile faciale. Chiar daca epoca filmului mut a fost una de pionerat pentru cinematografie, industria nu ducea lipsa de... dive recunoscute pentru frumusetea, talentul sau extravaganta lor. Lilian Gish, castigatoare a premiilor Academiei Americane de Film, a aparut pe marile ecrane inca din primele zile ale filmului mut, fiind unul dintre cele mai cunoscute staruri ale anilor 1910 si 1920.

Ea este recunoscuta drept "Prima-Doamna a Filmului Mut", iar primul sau rol a fost in "Inamicul Nevazut", devenind apoi vedeta unor filme precum "Nasterea unei natiuni" sau "Intoleranta". Chiar daca vremurile filmului mut erau mai conservatoare, nu se putea sa nu existe si bombe sexi. In aceea perioada, titlul a fost adjudecat de catre roscata Clara Bow. Originara din Brooklyn, Clara Bow a fost una dintre cele mai bine platite vedete ale perioadei. Printre filmele sale de succes se numara "Mantrap" (1926) si "Mamele dansatoare" (1926). Aparitia sonorului ii face cunoscut accentul de Brooklyn, iar acest lucru combinat cu probleme emotionale si de sanatate duc la declinul Clarei Bow.

Sfinxul si seducatoarele

O alta vedeta a filmului mut a fost si Louise Brooks care spre finalul vietii a devenit scriitor si critic specializat in filmul mut. Prima sa aparitie a avut loc in filmul "Strada oamenilor uitati", iar in Europa a devenit celebra cu rolul de vampa din "O fata in fiecare port". Mary Pickford, actrita de origine canadiana, cunoscuta drept "Iubita Americii (American SweetHeart), sau "Micuta Mary", nu doar ca s-a impus in lumea filmului mut, dar a fost si unul dintre fondatorii companiei United Artists.

O alta diva a filmului mut, care s-a bucurat de o reputatie de seducatoare a fost actrita de origine poloneza Pola Negri (nascuta Barbara Apolonia Chałupiec). Aceasta a devenit cunoscuta pentru rolurile de femeie fatala din filmul mut. Cunoscuta pentru stilul sau glamour, Pola Negri a intrat in atentia presei si pentru relatiile sale cu vedete cunoscute, precum Charlie Chaplin sau Rudolph Valentino. Cariera sa a intrat in declin incepand cu 1928 si datorita accentului sau nativ. Inegalabila Greta Garbo, supranumita "Sfinxul", a facut parte din epoca de aur a filmului mut.

Pola Negri

Cele mai importante filme mute ale sale au fost: Torentul (1926), "Carnea si Diavolul" (1926) si "Dragoste" (1927). Aparitia sunetului nu a constituit o problema majora pentru Greta Garbo, al carui prim film sonorizat - Anna Cristina - s-a bucurat de un enorm succes (producatorii au ales sa faca reclama filmului folosind sloganul "Garbo vorbeste"). Recunoscuta pentru firea sa discreta si enigmatica. Greta Garbo a ales sa se retraga in plina glorie, preferand o viata retrasa in New York in locul Hoolywood-ului.

Greta Garbo

Gloria Swanson, o alta vedeta a filmului mut, a cerut sa fie distribuita intr-un film doar pentru distractie, dar producatorii i-au intuit talentul nativ si au angajat-o pentru o serie de filme. Gloria Swanson a fost cunoscuta nu doar pentru rolurile sale din comediile romantice mute, dar si pentru stilul vestimentar extravagant (diademe, blanuri, pietre pretioase). Aparitia sonorului a insemnat pentru cele mai multe dintre actritele filmului mut finalul carierei lor. Sonorul a adus o alta perspectiva asupra cinematografiei si o epoca a altor dive.

Charles Spencer Chaplin

Charles Spencer Chaplin s-a nascut la Londra, pe 16 aprilie 1889. In 1908 s-a alaturat companiei teatrale a lui Fred Karno, din care facea parte si Stan Laurel. In 1912 trupa a plecat intr-un turneu in Statele Unite, iar Chaplin s-a decis sa ramana acolo. Dupa un an, producatorul Mack Sennett l-a luat la Keystone Studio, care se mandreau deja cu nume precum Roscoe 'Fatty' Arbuckle, Mabel Normand, si Mack Swain. Dar Chaplin i-a surclasat pe acestia, reusind sa faca 35 de filme intr-un singur an.

Primul sau film a fost Making a Living (1914); insa urmatorul film, Kid Auto Races at Venice (1914), avea sa-i schimbe intreaga cariera. In aceasta pelicula purta pantaloni largi imprumutati de la Roscoe 'Fatty' Arbuckle, niste pantofi imensi de-ai lui Ford Sterling, o jacheta minuscula, o palarie melon si o mustata de marimea unei periute de dinti.

Incepand cu 1915, Chaplin a scris, regizat, produs si, desigur, jucat in toate filmele sale. S-a alaturat companiei Essanay Company, iar in 1917 erau lansate The Immigrant (1917) si Easy Street (1917). In 1918, impreuna cu fratele sau, isi deschideau propriul lor studio in Los Angeles, iar in 1919 se asociau cu Douglas Fairbanks, Mary Pickford si D.W. Griffith si formau United Artists, pentru a-si produce propriile filme. Dar primul film facut de catre Chaplin la aceasta companie a fost A Woman of Paris (1923). Au urmat The Gold Rush (1925) si The Circus (1928), pentru care a primit un Oscar. In 1931 lansa City Lights, iar urmatorul sau film a fost was Modern Times (1936), care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai mari succese ale sale. Filmul The Great Dictator (1940), acuza regimul nazist. Chaplin interpreta un rol dublu, fiind u barbier evreu ce luptase in primul razboi mondial si maleficul Adenoid Hynkel, dictatorul Tomaniei.

In 1945 a inceput sa lucreze la Monsieur Verdoux (1947), iar in 1952 lansa cel mai bun film sonor al sau, Limelight in care juca si bunul sau prieten, Buster Keaton. In acelasi an, s-a trezit tarat in isteria anti-comunista ce pusese stapanire pe SUA, fiind acuzat de autoritati ca ar avea tendinte comuniste.

In 1969, Chaplin a inceput sa lucreze la alte filme, printre care si "The Kid" si "The Circus". Avea de gand sa faca si un film numit "The Freak" cu fiica sa Victoria Chaplin in rolul principal, in care ea sa poarte aripile pe care el insusi le purtase cu 50 de ani in urma in The Kid. Dar, pe atunci Chaplin avea deja 80 de ani si s-a retras sa locuiasca in Vevey, Elvetia.

In 1975 a fost numit Cavaler de catre Regina. A murit in somn, in noaptea de Craciun a anului 1977.

Stilul Retro

2008-05-07T22:09:00.003+03:00

Anii 80 au însemnat un deceniu al contrastelor. Designeri precum Calvin Klein, Ralph Lauren, Vivienne Westwood, Jean Paul Gaultier, Versace, Dolce&Gabbana creau pentru starurile pop care la rândul lor influentau publicul în a le adopta vestimentatia, astfel starul rap Run DMC promovând încaltarile sport Adidas.Stilul business a luat amploare pe masura ce femeile ocupau pozitii importante în cadrul firmelor. Asa zisul stil "dress-for-success" însemna un costum în nuante sobre cu pantaloni în stil masculin (talie înalta si pense) sau blazer si fusta dreapta ori plisata pâna la genunchi. Sacouri, blazere, camasi uni-sex(chiar si pulovere sau rochii de seara) toate aveau pernute de umeri menite sa confere o alura autoritara, considerata necesara pentru promovarea profesionala. Materiale folosite erau stofa de lâna, matase, jacard, pânza de in. Ce s-a pastrat din acest stil, devenit mai rafinat, este importanta look-ului business, astfel în colectiile acestei toamne designerii au optat pentru costume deux-piece din stofa de lâna, tweed sau tartan, în nuante de gri, bej, brun sau negru dar cu o croiala si detalii feminine. Astazi pernutele de umeri sunt considerate o greseala de stil si eleganta retro a anilor 50 si 60 se face simtita în croiala- fuste conice, jachete scurte cambrate, mâneci trei sferturi. Costumele cu pantaloni largi, în stil masculin sunt feminizate de camasi cu volane, esarfe si de un hair style romantic. Jachetele tip blazer au revenit si ele dar purtate cu pantaloni sau jeansi strâmti, asa cum propune Stella McCartney.O alta directie în moda anilor 80 era neoromantismul inspirat de diferite perioade istorice si de stralucirea Hollywoodului. Acest look dramatic folosea materiale încarcate de volane si încretituri, împodobite de broderii si paiete ce contrasta cu look-ul punk. Designerii lokului romantic, printre care cunoscuta Vivienne Westwood, se inspirau din secolul 19 si din costumul de pirat - camasi cu mâneci bufante, cu funde si volane, din materiale luxoase-matase si satin, jachete din brocart sau în stil husar din catifea, împodobite cu broderie.Astazi stilul acesta teatral poate fi observat în colectiile multor designeri care propun materiale luxoase, broderii bogate si croieli romantice ce amintesc de aristocratia secolelor trecute. Camasa alba cu jabou si/sau cu mâneci bufante este un must have al sezonului.Stilul glamour a devenit important datorita programelor de televiziune, acele "soap operas", dar mai ales influentei unor personalitati precum Printesa Diana de Walles. Rochia sa de mireasa a inspirat tinute de seara ample ce s-au pastrat în voga întregul deceniu.Printesa Diana a fost un style icon al deceniului opt. Costumele pe care le purta la diverse ceremonii: deux-piece-uri din brocart a la Chanel cu fusta dreapta si rochii din satin cu mâneci lungi au inspirat tinute de coktail.Pulovere supradimensionate sau rochii din mohair cu diferite aplicatii- margele si satin erau purtate si seara. Toamna 2006 a relansat rochia tricotata sau rochia-pulover dar ca fiind un articol casual, purtata ziua, cu o pereche de colanti sau jeansi conici de asemenea reminiscente ale anilor 80.Stilul glamour a aparut ca reactie la stilul sport lansat de frenezia fitnessului: costume de treining din fâs, salopete muncitoresti sau uniforme de pilot erau considerae casual, femeile purtau în timpul liber colanti si topuri strâmte. Moda actuala propune o îmbinare eleganta a volumelor, colantii sunt purtati cu topuri largi, cu rochii mini sau jachete tip trench, asa cum propune casa Sweetface. Din moda anilor 80 s-a pastrat si rochia midi din jerseu si pantofii cu toc înalt conic. Au disparut culorile strepezitoare fiind înlocuite de nuante calde: capuccino, ciocolatiu, verde oliv, ocru, teracot, grena sau violet.

KABUKI LA SIBIU

2008-05-07T09:34:00.002+03:00

Kabuki la Sibiu Compania Heisei Nakamuraza, unul dintre cele mai cunoscute nume in teatrul kabuki, va deschide Festivalul International de Teatru de la Sibiu de anul acesta cu piesa “Natsu Matsuri Naniwa no Kagami” (Reflectare a festivalului din Osaka), scrisa in anul 1745. Compania Heisei Nakamura va sustine in cadrul aceluiasi Festival in total 4 reprezentatii in zilele de 29, 30, 31 mai si 1 iunie, dupa urmatorul program: 29, 30, 31 mai: ora 22.001 iunie: ora 19.00 Toate spectacolele vor avea loc la Hala Libra-Balanta din Sibiu, iar durata unui spectacol va fi de 2h. Compania Heisei Nakamuraza numara aproximativ 88 de membri si va fi condusala Sibiu de domnul Jun’ichi Sakumoto .Compania a sustinut recent spectacole de kabuki la New York si Berlin. Este prima reprezentatie in intregime a unei piese de kabuki in Romania, in interpretarea exceptionala a unor actori de prestigiu ai acestui gen de teatru traditional japonez. Pretul unui bilet este de 20 lei. Detalii puteti gasi si pe site-ul oficial al Festivalului International deTeatru Sibiu 2008: http://www.sibfest.ro/

Rembrandt van Rijn

2008-05-07T08:13:00.002+03:00

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d. 4 octombrie 1669, Amsterdam), pictor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru şi pentru desenele şi gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit vârsta de aur olandeză, timp în care cultura, ştiinţa, comerţul şi influenţa politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2000 desene. Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost "singurul pictor care şi-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenuşa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis" (Élie Faure).

Rembrandt a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn şi al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck. Dintre toţi fraţii săi, el este singurul care învaţă să scrie şi să citească într-o şcoală latină; în 1620 se înscrie la universitatea din Leiden, dar rămâne acolo doar câteva luni, fiindcă vrea să devină pictor. Tânărul Rembrandt îşi începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh .Timp de trei ani învaţă aici tehnica picturii. Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeştri - îi atestă deosebitul talent, ceea ce determină pe părinţii săi să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecţionează în atelierul lui Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia şi era influenţat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deşi studiază la el numai şase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul narativ şi modul de reprezentare a stărilor sufleteşti la figurile înfăţişate. Însă înainte de orice, descoperă tehnica clar-obscurului.
Rembrandt părăseşte Amsterdamul pentru a-şi deschide la Leiden un atelier propriu. I se alătură Jan Lievens, un talentat pictor, şi el elev al lui Lastman. În atelierul lor comun sunt atraşi numeroşi clienţi, printre care şi cunoscutul umanist Constantin Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei,Henric Frederic de Orania Probabil sub influenţa lui Huygens, care-i recunoscuse talentul, Rembrandt se hotărăşte să se stabilească la Amsterdam, ştiind că marele oraş olandez este în măsură să ofere talentului său condiţiile de care în Leidennu ar fi putut beneficia
Perioada de glorie în Amsterdam
Rembrandt se stabileşte la Amsterdam în 1633. Graţie renumelui său artistic, negustorul de artă Hendryck van Uylenburg îi propune să-şi deschidă un atelier la el. Prin intermediul acestuia, Rembrandt obţine o primă comandă importantă, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp. Tabloul este o lucrare de maestru şi Rembrandt pătrunde în cercul marilor pictori olandezi. Comenzile se succed continuu, în special din partea familiilor bogate din Amsterdam, care îi comandă portrete. În 1634, stathouder-ul Henric Frederic îi comandă, prin intermediul lui Huygens, tabloul intitulat Patimile Domnului.
În 1634 se căsătoreşte cu Saskia van Uylenburgh, verişoara negustorului de artă. Prin căsătorie, Rembrandt pătrunde în cercurile marei burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, îi aduce şi o zestre de 40.000 de florini. Tânăra pereche se stabileşte în cartierul elegant ,cumpără o casă mare pe Breestraat, Rembrandt îşi instalează atelierul la etajul al doilea al noii lor case. Clădirea se află în vecinătatea cartierului evreiesc, într-o zonă a oraşului Amsterdam pulsând de viaţă, ceea ce a influenţat paleta de culori a maestrului.
Soţii Rembrandt sunt extrem de afectaţi de moartea primilor trei copii ai lor. În 1641 se naşte Titus. Copilul se bucură de o bună sănătate, în schimb cea a Saskiei se deteriorează. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la 14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt care tocmai termină tabloul intitulat Rondul de noapte, ajunge în culmea gloriei. Succesele sale în pictură sunt întunecate însă de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori în tablourile sale.

Re: Cina cea de taina

2008-05-07T01:08:00.007+03:00

Va rog sa luati in seama reproducerile oferite ca suport documentar articolului "Cina cea de taina" din care nu ne-am putut inca servi cu imagini multumitoare. Observati starea de degradare si conservare a lucrarii, suficient de lamuritoare pe fundalul speculatiilor cu alura stiintifica, alimentate ce-i drept, de citeva argumente care ne pun pe ginduri. Reproducerea pictata in alt stil decit a lui Leonardo apartine artistului italian Duccio di Buonisegna (c.1255, 1260-c.1318,1319). Din cauza popularitatii supradimensionate a lucrarii lui Leonardo, nu am putut gasi si variante bizantine ale temei pentru a le putea compara in vreun fel.

nota: observati diferentele cromatice intre reproduceri si astfel, cit de inselatoare pot fi pentru perceptie

Postmodernismul

2008-05-07T00:08:00.004+03:00

Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, dar şi o epistemologie autoritar raţională, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). În viziunea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii.
Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiţii ale curentului câţi teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască şi pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergenţa mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea abia la sfârşitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.
Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.
Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel să-i deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numeşte hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul mai larg al conversaţiei şi discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor.
Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni, filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului şi a acelei unităţi cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuşi.

Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se găseşte în operele teoreticianului cultural francez, Jean Baudrillard. În eseul său, Simulations and Simulacra, Jean Baudrillard a recunoscut că realitatea socială nu există în sens convenţional, dar că a fost înlocuită de un proces fără sfârşit de producere de simulacre. Mass-media şi celelalte forme ale producţiei culturale de masă generează constant procese de re-apropriere şi re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini în mod fundamental deplasând experienţa noastră de la “realitate” la o “hyperealitate”. Potrivit acestei tendinţe, e semnificativ că începuturile arhitecturii p. m. nu e considerată construirea unei clădiri mari ci distrugerea proiectului modernist de case creat de Pruitt-Igoe.

Postmodernismul este folosit şi în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârşitul secolului XX, dar şi realităţile sociale şi filosofice ale perioadei. Criticii marxişti consideră în mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” şi al declinului instituţiilor şi apoi a statului naţiune. Alţi gânditori afirmă că postmodernitatea e reacţia naturală la transmisii mediatice şi societate. Abilitatea cunoaşterii de a fi copiată la nesfârşit opreşte încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producţia unei opere. Din această perspectivă şcolile de gândire etichetate drept “postmoderne” nu se împacă deloc cu timpul lor din moment ce polemici sau certuri apar trimiţând spre schimbarea bazelor cunoaşterii ştiinţifice către un consens al oamenilor de ştiinţă cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca o conştientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada modernă şi cea post-modernă.

Deconstrucţia este o unealtă a postmodernismului, care a generat un adevărat curent în arhitectură, Deconstructivism, inventată de filosoful francez Jacques Derrida. Opera sa consta din jocuri de cuvinte combinate cu o punctuaţie absolut unică pentru a exprima absenţa oricarui sens şi modurile în care construim sensurile. Sensul mai larg în care mulţi oameni folosesc termenul este cel al analizei binare a unei idei.

Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, dă o definiţie acestui termen:
Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere care îţi vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică, şi Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda ştiinţifică, care există în anumite cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata este şi un sentiment de ostilitate faţă de ideea că judecăţile de discriminare sînt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii de valoare, ostilităţii faţă de ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar eticheta ataşată acestei perspective.
Poziţia centrală în această dezbatere este conceptul de obiectivitate şi ceea ce ar însemna aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivităţii este trăsătura poziţiei postmoderne iar ostilitatea faţă de aceste baze ale obiectivităţii este trăsătura definitorie. Această ostilitate subterană faţă de conceptul de obiectivitate evidentă în multe din teoriile critice moderne, acesta este punctul de atac pentru toţi duşmanii postmodernismului. Mulţi critici caracterizează postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit datorită faptului că, din punctul de vedere filosofic, nu reprezintă mai mult decît o serie de coniecturi disparate, care au în comun numai resentimentul faţă de Modernism. Această antipatie a postmodernităţii faţă de modernism, şi tendinţa lor consecventă de a se defini în pofida acestuia, şi-a atras, de asemenea, numeroşi critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decât un monolit de dimensiuni uriaşe, ca un singur buştean, dar de fapt era el însuşi dinamic şi mereu schimbător; evoluţia dintre 'modern' şi 'postmodern' trebuie privit mai degrabă ca o gradaţie iar nu ca un tip nou, o continuare, iar nu o ruptură. Un teoretician al acestei idei este Marshall Berman, a cărui carte All That is Solid Melts into Air (un citat intertextual din Karl Marx) reflectă chiar în titlul ei natura fluidă şi ubicuă a modernităţii.

Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social înclină spre formele deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei şi al fragmentelor, implicând arta şi ştiinţele, marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.

Henri de Toulouse-Lautrec

2008-05-06T23:39:00.009+03:00

Henri de Toulouse-Lautrec (n. 24 noiembrie 1864, Albi - d. 9 septembrie 1901, Malromé/Gironde) a fost un pictor francez din perioada post-impresionistă. În ciuda faptului că experienţele diferitelor curente artistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea nu-i erau străine, activitatea sa nu poate fi încadrată în vreo categorie schematică. O spunea el însuşi: "Nu aparţin nici unei şcoli. Lucrez singur în ungherul meu". Originalitatea picturii sale corespunde personalităţii sale neobişnuite. Stilul lui deosebit de personal i-a dat posibilitatea să capteze spiritualitatea epocii sale, a acelei epoci în care a trăit şi pe care a observat-o atât de pătrunzător.
Nu se rupe de temele aflate aproape de naturalism, în acelaşi timp utilizând în activitatea sa formele sintetice aflate în armonie cu ironia sa atât de caracteristică Dimpotrivă, comentariile sale satirice sunt pline de simpatie caldă. Aceasta este mărturisită de afişele care o reprezintă pe dansatoarea Jane Avril sau de portretul cântăreţei de cabaret Yvette Guilbert.

Toulouse-Lautrec - Ambassadeurs: Aristide Bruant, 1892, Colecţia Baldwin
Toulouse-Lautrec - Moulin Rouge - La Goulue, 1891 - Afiş
În martie 1890, la cel de-al şaselea Salon al Independenţilor, Toulouse-Lautrec prezintă tabloul "Dansul la Moulin Rouge".

Toulouse-Lautrec - Dansul la Moulin Rouge, 1889-1890 - Philadelphia Museum of Art

Dansul Can-can este o arta?, Afisul cu prezentarea unui spectacol de cabaret crede-ti ca ar atrage tineretul romanesc sa invete sa danseze acest dans?

Pulbere de stele ( "Stardust")

2008-05-06T22:56:00.007+03:00

"Sa vezi cum omenirea iubeste... ai putea cauta secole de-a randul in tot universul si nu ai putea gasi ceva mai frumos."

(replica personajului Yvaine)

Am ales sa scriu o recenzie despre un film care mi-a placut foarte mult, un film care mi-a redat speranta , care m-a facut fericita pentru mult timp.E o poveste despre dragoste, aventura, cautare, lupta, curaj. O feerie de basm, daca as putea spune asa. Si avem nevoie de basme.

Thristan Thorne locuieste inttr-un sat de pe un taram magic ( Zidul). El o iubeste pe Victoria, o tanara cam rasfatata, care n u ii ia sentimentele in serios. Pentru a-i castiga dragostea,

baiatul ii promie ca ii va aduce steaua pe care o urmaresc cazand. Numai ca steaua nu este doar o bucata de roca, ci este o fata frumoasa, Yvaine, care se afla in mare pericol.

Yvaine este haituita, pe de o parte, de o cea mai rea dintre vrajitoare, pe de alta parte, de crudul rege Septimus. Acestia doresc sa o prinda, sa ii scoata inima din piept si sa o manance, pentru a dobandi astfel nemurirea. Tristan incearca sa o protejeze, mai ales ca pe parcursul calatoriei cei doi se indragostesc.

Rolurile acestor doua pesonaje au fost atribuite lui Charlie Cox( Tristan) si Claire Danes(Yvaine). Victotria este intruchipata de Sienna Miller. Insa cei care sporesc valoarea acestui film sunt actorii Michelle Peiffer (in rolul vrajitoarei rele, Lamia) si Robert de Niro (in rolul Capitanului Sheakespeare).

Va marturisesc sincer ca nu am crezut vreodata ca ar fi posibil sa-l vad pe "nasul" imbracat in costum roz de balerina, cu danteluta si volanase. Dar acest film mi-a demonstrat contrariul. capitanul sheakespeare, cel care ii ajuta mult pe Yvaine si pe Tristan, pretinde ca este un dur, pentru a tine echipajul sub control, dar, de fapt, are un suflet sensibil si bland.

La polul opus, vrajitoarea Lamila este perfida, vicleana. Michelle Pfeiffer reuseste sa ii dea viata pe marele ecran si sa ii faca pe spectatori s atremure pentru viata lui Yvaine.

Mi-a placut integul film, ar fi greu sa aleg o scena preferata. Amintesc doar de una care mi-a mers la suflet. la un moment dat, o alta vrajitoare rea il transforma pe tristan intr-un soarece. crezand ca el si-a pierdut ratiunea umana si ca nu o mai poate intelege, Yvaine ii marturiseste dragostea ei si ii spune ca ea nu ar avea nevoie de nimic altceva din partea lui, daca el ar putea sa o iubeasca. Mai tarziu, Tristan, din nou om, o intreaba daca a vorbit serios. Ea se fastaceste si ii spune: "Dar erai un soarece! Mi-ai cerut branza!".

Filmul contine multe replici care pot fi luate drept maxime, dupa parerea mea. Ea il intreaba pe el daca nu ar fi tentat sa "vaneze" inima ei, ca sa devina nemuritor. Iar el ii raspunde:

"Viata eterna? Cred ca te-ai simti singur.

Este un fim pe care il recomand tuturor. Mie mi-a facut bine. Poate ca sunt multe alte persane carora le-ar face bine, de asemenea. Merita macar sa-l incerati.

"Ce fac stelele cel mai bine? Stralucesc."

Importanta artei vizuale- The Wall (Pink Floyd)

2008-05-06T22:56:00.003+03:00

The Wall este filmul concept al trupei Pink Floyd, realizat in 1979, avand drept suport muzical albumul cu acelasi nume.

Superficial privit, filmul prezinta viata unui star-rock, pe nume Pink, si esecul sau de a se integra in societate. Tatal sau este ucis in Al Doilea Raboi Mondial, fiind nevoit sa creaca alaturi de o mama protectiva in societatea britanica post-belica.Filmul urmareste interiorizarea treptata a personajului, punctata de diverse evenimente ce ii afecteaza evolutia, precum conflictul cu parintii, cu sistemul educational, incapacitatea de a transmite afectiune, si in final esecul in dragoste, culminand cu crearea practica a unui "zid" intre el si societate.

Aspectul profund al filmului consta in perceperea existentei permanente a unor ziduri, intre parinti si copii, intre elevi si profesori, intre artisti si public. De asemeni, se regaseste o crticica subtila a societatii britanice post-belice, si sunt remarcate efectele psihologice ale razboiului, precum preocuparea personajului pentru totalitarism si prezenta unor simboluri sugestive.

Imaginile simbolice, de multe ori socante, sunt insotite de muzica albumului The Wall semnat Roger Waters si David Gilmour. Versurile insotesc actiunea : pierderea tatalui (The Thin Ice), abuzul educational (Another Brick in the Wall), problema mamei protective(Mother), esecul in dragoste (Don't Leave Me Now).

The Wall reprezinta un moment de referinta in cinematografie, si de asemeni pentru fiecare generatie, depasind statutul unei simple opere rock.

un link reprezentativ pentru The Wall :

http://www.youtube.com/watch?v=tkJNyQfAprY

Centenarul Frida Kahlo, sau cum a devenit brand o artista comunista

2008-05-06T22:34:00.002+03:00

Pe data de 7 iulie 1907, in Mexic se nastea legendara Frida Kahlo, o pictorita mexicana care a facut senzatie in lumea artei moderne si politicii la inceputul secolului XX. Tumultoasa ei viata a inspirat scenarii de filme, dar si carti, cea mai cunoscuta fiind cea a scriitoarei Barbara Mujica.

Frida a devenit astfel un adevarat brand de zeci de milioane de dolari; de pe urma legendei ei s-a nascut o adevarat industrie cu ramificatii in turism, editarea de carte sau cinematografie. Succesul picturilor sale a adus-o pe Frida in topul vanzarilor de suveniruri.

Tricouri, bluze, sepci, cani, ceasuri, insigne sau brelocuri sunt doar cateva suporturi pentru celebrele autoportrete ale artistei, a carei popularitate a crescut spectaculos in ultimii zece ani.

Una dintre cele mai fascinante femei ale secolului trecut

Pe numele sau intreg Magdalena Carmen Frida Kahlo y Calderon, renumita pictorita a fost fiica unor evrei nascuti in Germania, cu stramosi spanioli. Viata ei a fost o inlantuire a extremelor, traita pe fondul unei revolutii politice, sociale si artistice.

Frida a inceput sa picteze in 1926, pe cand era in convalescenta dupa un accident care i-a schimbat intreaga viata. Calatorea intr-un autobuz care a intrat in coliziune cu un camion, iar Frida a suferit traumatisme grave ale piciorului stang si pelvisului.

In urma acestei experiente, Kahlo nu a mai putut sa aiba copii, suferinta pe care a redat-o in lucrarile sale.

In anii de dupa accident, Frida Kahlo a fost supusa la nu mai putin de 30 de interventii chirurgicale. Multe din cele aproximativ 200 de tablouri ale sale, in special autoportrete, au ca subiect durerea fizica a artistei.

"Ma pictez pe mine pentru ca sunt atat de des singura, pentru ca sunt singurul obiect pe care-l cunosc cel mai bine", declara Frida.

La 22 de ani il intalneste pe pictorul mural Diego Rivera, de care se indragosteste iremediabil si cu care se casatoreste in 1929. Il va iubi toata viata, insa o iubire plina de suferinta, pentru ca artistul o va insela mereu.

Prima expozitie a Fridei are loc la Julien Levy Gallery in New York, in 1938, iar in scurt timp se bucura de un real succes. Pe plan personal, lucrurile merg din ce in ce mai rau, iar cei doi divorteaza in 1939, dar se recasatoresc in 1940. Al doilea mariaj a fost la fel de plin de certuri ca si primul.

Se crede ca Frida Kahlo a avut o aventura si cu politicianul rus Lev Trotki, care s-a refugiat in Mexic. La un moment dat, zvonuri pretindeau ca pictorita isi inseala sotul si cu femei, dar presupusa sa bisexualitate nu a fost dovedita.

La sfarsitului anilor '40, starea de sanatate a Fridei se agraveaza. Se interneaza in spital, unde este supusa unor interventii chirurgicale chinuitoare. In 1953, medicii sunt nevoiti sa-i amputeze piciorul drept pana la genunchi, iar operatia o arunca pe artista intr-o crunta depresie.

Pe 13 iulie 1954, la doar sapte zile dupa ce si-a sarbatorit a 47-a aniversare, Frida Kahlo moare din cauza unei pneumonii netratatate la timp. A fost incinerata, asa cum a cerut, iar cenusa sa a fost depusa in locuinta ei din Coyoacan, pe pat, intr-o urna care are forma chipului sau.

Un secol de Frida Kahlo

Cu ocazia implinirii unui secol de la nasterea uneia dintre cele mai interesante, controversate si originale artiste a secolului XX, Museo del Palacio de Bellas Artes din Mexico City gazduieste in perioada 13 iunie - 19 august cea mai mare expozitie dedicata pictoritei.

Organizatorii spera ca in cele doua luni ale expozitiei de la Muzeul Palacio de Bellas Artes sa atraga peste 300.000 de vizitatori.

Curatorii au selectat 354 de exponate, de la picturi in ulei si acuarela la schite, carora li se adauga 50 de scrisori si 100 de fotografii ale artistei. Cele mai multe dintre ele sunt prezentate pentru prima data publicului.

Expozitia, evenimentul cultural al anului in Mexico City, este realizata in colaborare cu numeroase muzee si galerii din Mexic, SUA, Japonia, iar unele dintre lucrarile rare provin din prestigioase colectii particulare.

"Nu cred ca cineva, dupa ce va vedea aceasta expozitie, va mai avea nelamuriri legate de evolutia artistica a Fridei Kahlo”, a declarat Teresa Franco, sefa institutului care are in grija muzeul, citata de BBC News.

O colectie de tablouri semnata Frida Kahlo

2008-05-06T22:15:00.003+03:00

Salvador Dali

"Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul". (Dalí)

Pentru mine personajul Dali a prezentat dintotdeauna o fascinatie deosesbita. Si spun personajul, pentru ca el a depasit acceptiunea clasica a artistului si a reusit sa se transforme intr un brand, reusind sa si vanda imaginea pentru a isi valorifica opera. Mi s a parut cel putin interesant cum a reusit sa imbine talentul artistic cu excentricele aparitii publice ce i au creat o faima greu de egalat ( sau poate asta era singurul lui mod natural de a exista). Desi atat viata cat si opera sa (Dali atinge multe domenii artistice) au starnit de a lungul timpului puternice controverse, artistul s a dedicat cauzei esteticului si inovatiei. Va invit sa va familiarizati in cazul in care nu ati facut o pana acum cu unul dintre cei mai interesanti reprezentanti ai lumii artei.

Desi considerat de un real talent se afirma ca in opera lui Dali - foarte migaloasa ce este drept, este ,, 1%inspiratie , 99 %transpiratie”, succesul sau rasunator datorandu se in mare parte muncii extraordinare si energiei pe care artistul a pus o in slujba unui nou limbaj artistic. In ce masura sunteti de acord cu asta si vedeti in Dali un brand?

Salvador Dalí (Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech) (*11 mai 1904, Figueras - †23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant al curentului suprarealist în artă. Graţie apariţiilor excentrice şi megalomaniei sale, Salvador Dalí devine o vedetă mondială, care reuşeşte să folosească forţa mass-mediei pentru a-şi spori averea şi gloria.

Viaţa şi Opera
Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătuşa sa, modistă. Familia locuieşte la Figueras, într-o vară, părinţii îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-şi continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziţie a operelor sale în teatrul local din Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrieteneşte cu Federico García Lorca şi Luis Bunuel, dar - decepţionat de sistemul de predare - incită studenţii la manifestări de protest şi este exclus din şcoală. Începe să poarte favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung şi pălărie de pâslă şi să fumeze pipă.

Este interesat de futuriştii italieni, apoi de "Şcoala de Metafizică" a lui Giorgio De Chirico, care îi va influenţa considerabil evoluţia artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră vocaţia pentru manifestările inconştientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianţa intelectuală a capitalei Franţei, în acel timp în plină efeverscenţă suprarealistă, şi face cunoştinţă cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró şi Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrieteneşte mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broşură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul" (1931).

"Metoda paranoico-critică
Dalí este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului şi culorii. Nerespectând niciun fel de reguli, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe care o defineşte drept "o metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită raţionalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dalí recurge la spaţii largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.

Pasiunea pentru Gala
În 1929 întâlneşte pe Gala Diaconov, soţia poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieţii lui. Reuşeşte să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soţie, dar şi muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Graţie Galei, Dalí va cunoaşte în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârşire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit artistul.
Delirul megalomaniei
Între 1939 şi 1948 trăieşte la New York, unde expoziţiile sale obţin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare şi creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacţiei. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoţel, pe care îl foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia şi smerenia.

Când acordă interviuri, vorbeşte despre sine la persoana a treia, folosind formularea "divinul Dalí" sau pur şi simplu "divinul". Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineaţă jambon cu dulceaţă de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de şapte minute, dar mărtruriseşte că frica de moarte nu îl părăseşte niciodată. Susţine că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creaţiei lui.
Până în ultima perioadă a vieţii lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios şi imprevizibil. În 1975 primeşte un titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viaţa publică. Părăseşte castelul şi se adăposteşte în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989,la Figueras, localitatea în care s-nascut.

Cina cea de Taina

2008-05-04T13:12:00.005+03:00

Cina cea de taina

In timp ce Leonardo isi urmeaza reflectiile sale tehnico-stiintifice , Ludovic Maurul , proclamat duce de Milano ,ii comanda Cina cea de Taina in cadrul unui proiect de creare ,
in Manastirea Santa Maria delle Grazie , a unui mausoleu in onoarea familiei Sforza.
Ii ofera astfel artistului ocazia de a realiza o extraordinara sinteza a conceptiilor sale despre
pictura in calitate de "cosa mentale",si a experimentelor sale dintre cele mai diverse in domeniul opticii,al acusticii,al anatomiei si al mecanicii.Aceasta opera este rodul unui proiect
precis care se sprijina pe studiul preliminar al fiziognomoniei si al reprezentarii in spatiu.
Cina cea de Taina ,care a fost opera cea mai faimoasa printre contemporanii lui Leonardo ,
va suscita laudele si invidia regilor si imparatilor .De la Ludovic al XII-lea si Francisc I pana la
Napoleon Bonaparte ,vor incerca sa transporte in Franta peretele pe care este pictata celebra
fresca,admirata si de mari pictori precum Rubens si Rembrandt.

Ce va place la aceasta fresca?

"Burghezul gentilom":intre clasic si modern

2008-05-02T14:51:00.011+03:00

Nu credeam ca Dumnezeu (ale carui interventii ludice nu contenesc in nicio zi din viata mea, sincer sa fiu nu-I prea agreez simtul umorului) mi-ar fi acordat sansa sa vad din doua perspective aflate la antipod aceeasi capodopera semnata de inegalabilul Jean-Baptise Poquelin, zis si Moliere.Una este viziunea moderna a regizorului Petrica Ionescu, a carui punere in scena a comediei de moravuri arhicunoscute m-a pus pe ganduri, iar cealalta este abordarea clasica a filmului "Moliere" de Laurent Tirard, care se poate subintitula "Incredibila lui aventura".
Ce m-a frapat la piesa domnului regizor Ionescu a fost complexitatea compozitiei(dreapta-sus):era prima data cand ma duceam sa vad o piesa a clasicului dramaturg francez si,sincer sa fiu, nu ma asteptam sa vad teatrul combinat cu dans modern, sample-uri muzicale si chiar o reconstructie a unei stiri de pe canalul Focus, transpusa pe un ecran imens de pe scena cu ajutorul unui videoproiector.La inceput mi s-a parut ciudat, bizar si iesit din comun, parca ai nostri au luat exemplul celor de pe Broadway si s-au gandit sa faca un adevarat show grotesc pe tema aventurilor domnului Jourdain.Dar la final am realizat ca in spatele luminilor orbitoare, costumelor in culori de sorcova, statuetelor mobile de zece metri(...bine, hai opt) si muzicii electronice/de opera se afla munca unui om de cultura.Regizorul spunea, in ziarul Gandul, ca:"E fascinanta aceasta fauna de «burghezi gentilomi» care se dezvolta azi in societatea romaneasca" si ii sunt recunoscator pentru curajul si munca depusa in redarea acestei facinatii publicului.
In filmul lui Laurent Tirard este imaginata viata lui Moliere inaintea recunoastoarii talentului sau si lansarii sale ca vedeta a comediei franceze, intr-o perioada in care tragediile clasice ale lui Racine sau Corneille faceau legea in dramaturgie.Incantarea pe care mi-a produs tema peliculei a fost tot atat de mare ca placerea de a rade de replicele din textul original din "Burghezul gentilom", de data aceasta transpuse in dialogul personajelor din aceasta pseudobiografie cinematica.Desigur, farmecul comediei lui Moliere nu s-ar fi putut pastra si in film in lipsa jocului unor actori precum Romain Duris(stanga-sus)(a mai jucat rolul principal si in"Arsene Lupin", film de epoca care se mai difuzeaza pe HBO, merita vazut), in rolul dramaturgului.Inventivitatea si hazul infatisat in recrearea fiintei lui Jean-Baptise sunt mai mult decat necesare in transmiterea esentei maximei:"Ridendo castigat mores".
Comedii in esenta tare(nu, nu fac reclama pentru Pro Cinema...), satire desavarsite, rasete din belsug, aprecierea culturii in fata unor perspective originale-acestea sunt cele doua fete ale "Burghezului gentilom".

Willy Pragher

2008-05-02T10:52:00.009+03:00

Willy Pragher si-a infipt radacinile in doua culturi:cea germana si cea romana.S-a nascut in Berlin si s-a consacrat ca fotograf profesionist surprinzand realitatile celor 2 societati in perioada interbelica!
Perioada din Romania inseamna din puncte de vedere fotografic 12.000 de imagini.Colectia este pastrata la Arhivele Statului din Freiburg si constituie pentru epoca respectiva cea mai mare colectie a unui fotograf din afara Romaniei.

Willy Pragher n-a excelat niciodata in studiul stiintelor exacte,desi tatal sau era la vremea respectiva un cunoscut inginer chimist,originar din Bucuresti.Dimpotriva a manifestat de timpuriu inclinatii si talent pentru zona artistica a disciplinelor scolare.

Educatia

Se naste in 4 mai 1908 la Berlin,intr-o familie provenind din burghezia instarita a vremii.
Mama sa fiind originara din Saxonia.Resedinta bucuresteana a bunicilor,casa de vacanta a familiei de la Predeal,precum si concediile petrecute in mod regulat in statiuni ca Bad Ischl sau Nizza sunt o dovada graitoare a statului lor social de familie avuta.
In primii ani a beneficiat de o educatie scolara obisnuita.La intrarea Romaniei in razboi impotriva Germaniei,in august 1916,a fost exmatriculat pe motiv ca tatal sau este cetatean al unei puteri inamice.A fost reprimit la cursuri abia in 1918,dar eliminarea din scoala l-a marcat prfund,la unele materii,in special la disciplinele realiste,fiindu-i aproape imposibil sa recupereze.Mai mult,in loc toceasca latina,greaca si matematica,Willy Pragher prefera sa scrie compuneri despre sistemul midern de transport public din orasul sau natal sau sa construiasca o macheta a unei statii de tren urban.In acelasi timp,ia lectii de saxofon si trompeta,fiind totodata bateristul formatiei de jazz a scolii.De asemenea,se preocupa pentru teme ale noii teorii a formelor arhitecturale,manifestand interes fata de stilul Bauhaus si diferitele ateliere ale acestuia.
Primele incercari fotografice le face in anul 1924.Cele dintai imagini sunt peisaje din Predeal si Sinaia,stranse sub titlul "Impresii romanesti" in brosura "Amintiri din vara anului 1924".Fotografiile le-a realizat cu aparatul de fotografat al tatalui sau,un Minimum Palos 9/12.Din anul 1928 detin propriul sau aparat de fotografiat,Un Zeiss cu placa fotografica de 9 /12.

Intre anii 1929-1930 devine ucenic zetar si se pregatesteprofesional in tehnica fotografiei si a reproductiei la Editura Ullstein.O vreme este practicant la studioul de film de animatie Schumann din Berlin.Urmatorii doi ani face primii pasi catre statulul de fotograf profesionist,infiinteaza o agentie fotografica si intreprinde mai multe calatorii in scop fotografic in alte landuri germane si in Europa.Izbungnirea celui de=al 2-lea Razboi Mondial il gaseste ca grafician si fotograf publicitar la o companie petroliera din Bucuresti.Willy Pragher obtinu-se o oferta din partea Sociteatii Romanesti de Distribuire a Combustibilului Osin ca fotograf si grafician in cadrul secite de publicitate.A acceptat imediat oferta urmandu-si parintii care parasisera Germania deja din anul 1937 si se stabilisera in Romania.

6 octombrie 2007. Stadionul National de Rugby. Muse.

2008-05-01T21:50:00.010+03:00

Una din cele mai bune trupe ale momentului, Muse, au sustinut pe 6 octombrie un concert live la Bucuresti, langa Arcul de Triumf, pe Stadionul National de Rugby. Fanii veniti sa ii vada, in numar de peste 10 000, s-au convins ca Muse este o trupa cu o forta ametitoare, care a revolutionat rock-ul alternativ. Show-ul a fost exact asa cum era de asteptat: exploziv, puternic, pasional. Pe langa faptul ca Matthew Bellamy(voce, chitara, clape) a uimit audienta cu vocea sa, tonalitatea inalta si incarcatura exploziva a muzicii au fost amplificate live de cascade de lumini, culori. Toate aceste se revarsau asupra multimii din trei ecrane cu leduri amplasate pe scena, plus trei coloane de neoane multicolore, doua ecrane laterale cu imagini de pe scena si nenumarate reflectoare.
Efectele vizuale nu s-au oprit aici, publicul avand parte de imagini live, animatii cu roboti, versuri(la inceputul concertului, pe un ecran central au aparut versurile melodiei "Knights of Cydonia"), coloane de fum, efecte grafice deosebite si baloane uriase din care curgeau confetti.
In concluzie, concertul sustinut de Muse a fost unul plin de efecte speciale, care au incantat publicul. Probabil unul dintre cele mai bune concerte pe care le-am vazut vreodata din punct de vedere vizual, luand in calcul ca la Rolling Stones nu am fost :p

Aceasta este inregistrarea de la inceputul concertului, melodia "Knights of Cydonia"

Si melodia "Starlight"... aici se observa efectele vizuale destul de bine. Alte inregistrari mai bune nu prea am gasit...

2008-04-29T21:29:00.015+03:00

Filmul românesc de animaţie

Ca peste tot în lume, filmul românesc de animaţie s-a născut prin dezvoltarea graficii jurnalistice, din tendinţa firească a acesteia de a-şi depăşi limitele prin animarea imaginilor. Toţi marii creatorii de filme de animaţie din România provin din rândul caricaturiştilor, grafica jurnalistică reprezentând prima şcoală la care s-au format animatorii români.

Cei mai mulţi au fost influenţaţi de idealul estetic al studiourilor americane şi franceze, "furând meserie" de multe ori în urma vizionărilor producţiilor acestora la cinematograf.

Perioada de pionierat (1920 - 1948)

Activitatea de început a animaţiei româneşti s-a dezvoltat în condiţii materiale cu totul improprii, pur artizanale, spre deosebire de situaţia occidentală, unde exista o adevărată industrie a producţiei de pelicule de desene animate. Acest fapt precum şi lipsa distribuţiei, concurenţa la preţ neloial a animaţiilor străine, lipsa de personal, apariţia sonorului, au dus la o relativă marginalizare şi apoi dispariţie a peliculelor de desene animate autohtone în anii '30.

Cel mai prolific desenator a fost Aurel Petrescu, având la activ 11 desene animate confirmate de presa vremii şi peste 70 de alte animaţii, majoritatea reclame. A avut curajul să continue producţia şi în epoca sonorului, probabil copiind pistele filmelor străine

Primul film românesc de animaţie a fost "Păcală în lună" de Aurel Petrescu, prezentat în premieră la 5 Aprilie 1920. (Dicţionar Cinematografic -Cornel Cristian şi Bujor T. Râpeanu-1974, p.23)

Primul desen animat păstrat în arhiva naţională se numeşte Haplea şi a fost creat de către Marin Iorda în 1927, după personajul similar din caricaturile sale. Dificultăţile ivite în timpul şi după realizarea acestuia l-au făcut pe Iorda să renunţe la o continuare. A mai realizat, în 1936, doar nişte diagrame animate pentru filmul profesorului Dimitrie Gusti, prezentat la pavilionul românesc al Expoziţiei internaţionale de la Paris din anul următor.

Încercările de animaţie au revenit cu timiditate abia după 1939:

"România etnografică", film terminat, dar needitat (fără montaj) al caricaturistului Dem
Caricaturistul - pe atunci - Ion Popescu-Gopo a realizat nişte proiecte în 1939, nefinalizate datorită lipsei de sprijin din partea statului
"Cei trei muşchetari", proiect al caricaturistului Gion, în anul 1943
"Păţania lui Ion (poveste tristă, dar adevărată)" în regia lui Jean Moraru, acesta având şi câteva încercări anterioare, toate lipsite de succes

În această perioadă de începuturi, s-au găsit destui critici gata să evalueze producţiile autohtone prin comparaţie cu cele occidentale. Cu toate acestea, publicul larg precum şi o serie de personalităţi şi intelectuali de prestigiu au încurajat creatorii români şi au susţinut dezvoltarea acestei ramuri a celei de-a şaptea arte. Îi amintim pe Ion Marin Sadoveanu ("Desenuri animate" în Rampa - 1930), Camil Petrescu ("Despre absurd" în Facla - 1932), Dumitru Ion Suchianu ("Curs de cinematograf" - 1931), Ion Cantacuzino ("Uzina de basme" - 1935), George Călinescu ("Între poezie şi feerie" în Adevărul literar şi artistic - 1936), la care se adaugă mulţi alţii.

Haplea

Perioada Studioului Bucureşti (1949 - 1964)

Perioada desenelor animate realizate între 1949 şi 1964 este dominată de personalitatea lui Ion Popescu-Gopo. După încercarea din 1946 a lui Jean Moraru, abia în 1949, alături de tatăl său şi Matty Aslan, Gopo scoate scurt-metrajul de animaţie Punguţa cu doi bani. Din anul 1950, desenele au fost produse în cadrul Studioului Cinematografic Bucureşti. Primele erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii. În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Răţoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiaşi, Albina şi porumbelul, apoi:

Doi iepuraşi (1952)
Marinică (1953)
O muscă cu bani (1954)
Şurubul lui Marinică şi Ariciul răutăcios (1955)
Galateea (1957)

Creaţiile care l-au consacrat au fost însă cele cu Omuleţul, real

izate în această perioadă:

Scurtă istorie (1957)
Şapte arte (1958)
Homo sapiens (1960)
Allo! Hallo! (1962).

Acestea i-au adus lui Gopo numeroase premii şi aprecieri internaţionale.

Omuletul lui Gopo

Perioada Animafilm (1964 - 1989)

În anul 1964 se înfiinţa, la noi, studioul specializat "Animafilm", în urma numeroaselor premii obţinute de Ion Popescu-Gopo la festivalurile internaţionale. Primele desene în acest studio au fost realizate de către Olimp Vărăşteanu: cartoanele decupate "Vulpoiul campion" şi Zdreanţă".

Acest studio a grupat încă de la început crema desenatorilor, animatorilor şi a graficienilor din România: Bob Călinescu, Artin Badea, Florin Angelescu, Sabin Bălaşa, Zaharia Buzea, Anamaria Buzea, Radu Igazsag, Izabela Petraşincu, Liliana Petruţiu, Tatiana Apahidean, Olimpiu Bandalac, Zeno Bogdănescu, Laurenţiu Sîrbu, Ion Gheorghe Truică, Constantin Păun, Olimp Vărăşteanu, Luminiţa Cazacu, Constantin Crâhmărel, Dinu Şerbescu, Flori Liceică, Ion Manea, Virgil Mocanu, Adrian Nicolau, Iulian Hermeneanu, George Sibianu, Constantin Păun, Adrian Petringenaru, Dinu Petrescu, Lucian Profirescu, Victor Antonescu, Mircea Toia, Călin Cazan, caricaturiştii Nell Cobar şi Matty Aslan etc. Premiile obţinute de aceştia sunt numeroase. Pe lângă cele ale lui Gopo din perioada de după 1964, mai amintim distincţiile obţinute la Viena, în cadrul Festivalului Bucuriei, şi la Veneţia, unde un film semnat de Olimp Vărăşteanu a obţinut Leul de argint, la Festivalul de la Teheran şi lista ar putea continua.

În scurtă vreme, Animafilm a devenit o marcă de încredere pe întreg mapamondul, în vremurile lui bune producând aproximativ 60 de pelicule pe an şi aducând României peste 40% din încasările în dolari realizate din exporturi.

Bineînţeles, studioul nu a fost ocolit de cenzură şi de Securitate. Datorită faptului că doi dintre angajaţii Animafilm, soţii Dămăceanu, erau fiica şi ginerele lui Ion Mihai Pacepa, fugit în Statele Unite ale Americii prin anii '70, o serie de oameni care "lucrau" acolo se ocupau numai de supravegherea lor. De asemenea, o serie de filme valoroase, cum ar fi coproducţia "Robinson Crusoe" realizată în 1973 de către Victor Antonescu,au fost interzise spre difuzare (pe motiv că negrii mănâncă albi la ceaun) şi nu au fost văzute de către publicul din România decât după 1989.

Sfârşitul activităţii acestui studio se leagă de moartea neaşteptată a lui Ion Popescu-Gopo, în anul 1989. După Revoluţie, Animafilm a fost privat de ajutoarele din partea statului şi a decăzut treptat.

Magia personajelor Animafilm

Cadru din filmul Cine rade la urma

Perioada de după 1990

Moartea lui Gopo, în 1989, a însemnat şi sfârşitul animaţiei româneşti clasice.

Devenit între timp societate pe acţiuni şi fiind lipsit de sprijin din partea statului, Animafilm a decăzut treptat, fiind la un pas de faliment. Până în 2001, au fost realizate 15 filme de animaţie
(doar două au fost creaţie propriu-zisă). Totuşi,cu o cifră de afaceri de 110.000 RON, studioul a avut în 2004 un profit de 24.800 RON, datorită unui film de doar cinci minute, „Un alt fel de Love Story”, în care Miaunel şi Bălănel fac educaţie sexuală.

Actual, studioul primeşte doar comenzi de la diverse firme sau fundaţii care vor să-şi transmită mesajele educative prin imagine. Datorită faptului că aceste creaţii sunt difuzate în circuit închis, nu au parte de prea multă publicitate.

Cu toate acestea, în străinătate, filmele produse la Animafilm încă se mai editează pe casete video (VHS) şi DVD. Cele mai cunoscute titluri ar fi „Peripeţiile lui Ionuţ”, „Vreau să ştiu”, „Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor”, „Robinson Crusoe”. Acestea au beneficiat de dublaje făcute în ţară, în franceză, engleză şi spaniolă, sau de unele profesioniste, uneori chiar în sistem surround (5.1 canale), în străinătate (cume cazul „Il trë moschettieri”, în Italia) .
În România, mai există studiouri particulare de animaţie, care lucrează cu tehnică modernă şi cu animatori autohtoni. După declinul Animafilm animatorii rămaşi fără serviciu au fost recrutaţi de companii cu capital spaniol sau francez. Dar majoritatea filmelor produse sunt de concepţie străină, pentru export.
In 2004 a apărut un desen animat numit „Boborul”. Autorul filmului este unul dintre cei mai talentaţi artişti din generaţia de mijloc, care a avut creaţii şi în cadrul Animafilm: Radu Igazsag care, de altfel, semnează şi scenariul. După ne sugerează titlul, el se inspiră din proza marelui Caragiale, rememorând cele 15 ore ale Republicii de la Ploieşti din 1870. De fapt, filmul este o combinaţie între jocul de actori şi animaţie. În rolul lui nenea Iancu, joacă Victor Rebengiuc. Filmul lui Radu Igazsag (produs de Fundaţia Arte Vizuale şi finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei) este o adevărată bijuterie, ce durează doar 9 minute.

Logo Animafilm

Afisul filmulu Boborul

2008-04-28T23:58:00.016+03:00

Publicat pentru prima data in 1985 in revista National Geographic, chipul unei tinere afgane, refugiata de razboi, continua sa starneasca emotii profunde in randul cititorilor.

foto: Steve McCurry

Steve McCurry (Philadelphia, Pennsylvania 1950) este un fotojurnalis t american cunoscut pentru fotografiile sale în culori, care sunt memorabile. Una dintre calităţile sale distincte ca fotograf, articulată în modul celei mai solide tradiţii documentaristice, este surprinderea esenţei naturii umane în cele mai diferite ipostaze. McCurry a fost fotograf în multe zone de conflict ale planetei, incluzând războiul dintre Iran şi Irak, Beirut, Cambodgia, Filipine, Războiul din Golful Persic şi, mai apoi, continuând cu documentarea războiului din Afghanistan. Lucrările lui McCurry sunt adesea prezentate în revistele de pretutindeni, apărând frecvent în paginile prestigioasei reviste National Geographic. Este membru al Magnum Photos din 198 6.

Cariera de vârf a fotojurnalistului a început odată prezenţa sa în Afganistan, exact înainte de invazia sovietică a acestei ţări din 1979, pe care a fotografiat-o "din interior", producând imagini memorabile. Ajuns în Afganistan trecând prin Pakistan, folosind deghizarea unei mantii folosită de localnici şi numită garb, având toate filmele ascunse şi cusute în interiorul hainelor sale, Steve McCurry a dat dovadă de un curaj şi spirit întreprinzător remarcabil. Unele din aceste imagini au fost publicate în diverse reviste de-a lungul globului arătând primele natura şi amploarea exactă a conflictului din această ţară niciodată cucerită cu adevărat de nimeni. Întreaga sa surprindere a acelor evenimente a fost recompensată cu medalia de aur Robert Capa a celui mai bun reportaj fotografic din străinătate, premiu dedicat doar fotografiilor de excepţie care au produs lucrări şi cicluri fotografice de excepţie în condiţii de excepţie.

Prezentarea comparativă a celor două feţe ale fetei (1984) devenită femeie (2002), Sharbat Gula.

Deşi McCurry fotografiază atât clasic cât şi digital, declară că este un adept al filmului. Locuind în New York City, McCurry oferă seminarii de sfârşit de săptămână fotografilor interesaţi în a avea lucrările comentate şi criticate de el.

Unul dintre momentele cele mai larg cunoscute ale carierei lui Steve McCurry a fost cel al publicării fotografiei "Afghan Girl", care fusese iniţial "doar" fotografia unei refugiate necunoscute. Fotografiată în 1984 şi publicată ca fotografia copertei lunii iunie a revistei National Geographic din anul 1985, imaginea a devenit aproape imediat "cea mai recunoscu

tă fotografie" din istoria prestigioasei reviste. Sub acelaşi nume de "[The] Afghan Girl", portretul acestei tinere de 14 - 15 ani a devenit prin publicarea sa pe broşurile, posterele şi calendarele organizaţiei Amnesty International şi mai recunoscută pretutindeni. Identitatea acestei "Afghan Girl" a rămas necunoscută pentru mai bine de 18 ani de la fotografierea sa, până când, în 2002, Steve McCurry împreună cu o echipă a National Geographic au reuşit să localizeze fosta fată, devenită acum femeie, Sharbat Gula.

Kevin Carter a reusit sa imortalizeze in sudul Sudanului imaginea care i-a adus premiul Pulizer, da r si moartea. Fotografia surprinde un copil firav, cazut la pamant din cauza foamei, a carui moarte era asteptata si urmarita din apropiere de un vultur, pozitionat in spatele copilului. Aceste imagini ingrozitoare l-au afectat foarte mult pe fotograf, care la putin timp dupa castigarea premiului s-a sinucis.

foto: Kevin Carter

The Kiss by the Hotel de Ville, The Kiss on the Sidewalk (Le Baiser du trottoir)
Acest sarut surprins de Robert Doisneau langa hotelul De Ville din Paris a fost publicat in revista Life Magazine si a devenit un simbol mondial al romantei si al iubirii. Acum aceasta fotografie pote fi gasita pe carti postale, posteare, felicitari si defineste Parisul ca "orasul iubirii".

foto: Robert Doisneau (1950)

”The Kiss”, un alt sarut ce a ramas in istorie, este cea mai sugestiva poza facuta la finalul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Aceasta reprezinta Times Square in anul 1945, cand lumea iesise pe strada pentru a sarbatori terminarea razboiului. Fotografie de Alfred Eisenstaedt.

foto: Alfred Eisenstaedt

“New York Construction Workers Lunching on a Crossbeam” este una din fotografiile celebre ale lumii, fiind facuta in timpul construirii GE Building din Rockefeller Center in 1932. Fotograful Charles C. Ebbets a imortalizat imaginea la data de 29 septembrie 1932 si a fost publicata la 2 octombrie acelasi an, in New York Herald Tribune. Imaginea a fost surprinsa de la nivelul 69 al cladirii!

foto: Charles C. Ebbets

"Sleeping above Manhattan"

Ligia Macovei

2008-04-26T21:15:00.008+03:00

Ligia Macovei (18 iunie 1916, Bucuresti-1998) a fost pictor si grafician.

Nu voi incerca aici sa-i realizez biografia. Nu de aceea am ales sa scriu acest articol despre ea. Nu vreau sa fie una din acele biografii plictisitoare, care incep cu data nasterii, insira cateva realizari sau opere si se termina, ivariabil, cu data mortii. Nu. De aceea am scris "coordonatele ei temporale" intre paranteze, in primul alineat. Pentru ca, o data ce am fixat-o in timp, sa pot scrie despre ea fara teama ca va trebui, la un moment dat, sa ajung la un sfarsit.

Ligia Macovei a realizat ilustratii de carte pentru volumele " Poezii" de Tudor Arghezi si "Poezii" de Mihai Eminescu. A fost casatorita cu Pompiliu Macovei, fost ambasador al UNESCO in Franta si Italia.

In 1952 au achizitionat drept locuinta o casa pe care au imbunatatit-o si au renovat-o, transformand-o intr-o adevarata colectie de obiecte de arta. Cei doi au calatorit in tara si in strainatate , de unde au strans obiecte specifice , traditionale. In 1988, de teama de a nu fi confiscata de comunisti, au donat intreaga colectie Muzeului Statului. Obiectele de arta din aceasta colectie se vad in fotografiile de mai jos.

Am ales sa scriu despre ea pentru ca ea este cea care m-a determinat sa-mi placa Eminescu. Poate suna ciudat, dar un desen al ei m-a facut sa-l inteleg si sa-l simt. Eram in clasa a saptea cand am facut prima oara cunostinta cu ea. Studiam "Calin-file din poveste". Imi amintesc ca nu vroiam decat sa se termine ora mai repede si ca ma uitam plictisita pe pagina, cand, intr-un colt, am zarit un desen al ei. Acest unic desen m-a fascinat si mi-a transmis un fior. Despre el este vorba:

Si acum, cand il privesc, simt o emotie. Imi place foarte mult. Mi se pare ca surprinde Dragostea. Ea are ochii inchisi, in asteptarea sarutului lui. El o tine in brate protector si o priveste cu ochii larg deschisi, ca pentru a si-o intipari in minte pentru totdeauna. Buzele lor sunt parca arse de iubire. Bratul ei, cuprins dupa gatul lui, si mana lui care ii da voalul la o parte imi sugereaza dragostea implinita. Nu este peisaj in jurul lor, nu sunt alti oameni, ei insisi se sterg in albul hartiei. Sunt numai ei doi, impreuna, si ninge peste ei cu flori de tei.Dupa parerea mea, nu putea exista o reprezentare mai frumoasa a cuplului eminescian.

Acest desen m-a insotit apoi mereu in lectura lui Eminescu. Cand citeam o poezie a lui, imi aparea in fata ochilor. Asa, incetul cu incetul, a inceput sa-mi placa si poezia lui, pana cand am ajuns sa o iubesc, pana cand a ajuns sa-mi faca bine.

As fi vrut sa fi avut ocazia sa-i multumesc vreodata doamnei Ligia Macovei pentru ca l-a

creat.

Mie mi se pare mult mai greu sa ilustrezi o carte decat sa desenezi tu ceva, din imaginatia ta. Altii considera ca, din contra, e mai usor sa imortalizezi pe hartie ideea altcuiva decat sa te pierzi ideile tale. Voi cum credeti ca e mai simplu? Si, referitor la culoare, consider ca desenele in grafit, "goale"(adica fara culoare)sunt mai apropiate de privitor. Un desen necolorat vii lasa ocazia celui care il admira de a-l umple cu acele culori pe care si le imagineaza el. care este parerea voastra? Credeti ca un desen necolorat este incomplet?

Si va invit sa exprimati parerea despre legatura dintre arte. Ce va transmite voua desenul de mai sus? Ce alte exemple ati putea da (nu ma refer aici doar la ilustratii de carte, ci la orice alta forma a artei care v-a influentat intr-un anumit fel)?

TEATRUL...IN TOATE FORMELE SALE

2008-04-24T22:07:00.009+03:00

O SCURTA ISTORIE...

Desi teatrul românesc a aparut tarziu (pana in secolul 19 spectacolele de teatru erau sub forma de spectacole de divertisment jucate in curtile boieresti sau sub forma de teatru folcloric) el a evoluat rapid si constant.
Primele reprezentatii, de catre artisti amatori, au avut loc in Iasi in 1814 si in Bucuresti in 1818. Spre mijlocul secolului, apetitul societatii românesti pentru teatru a dus la o prezenta aproape continua a trupelor straine in amandoua capitalele si la primele reprezentatii in limba româna. Scolile de teatru ale Societatii Filarmonice din Bucuresti (1833) si ale Conservatorului Filarmonic si Dramatic din Iasi (1936) si mai tarziu a mai multor scoli de arta dramatica de stat (1864) au pus bazele educatiei teatrale si 1852 a fost anul aparitiei primelor trupe teatrale independente. O trasatura a teatrului românesc de la fondarea teatrelor nationale din Bucuresti si Iasi, dupa 1870, pana in zilele noastre este subventionarea lor de catre stat.
In timpul anilor comunismului s-au remarcat mari regizori de teatru: Sica Alexandrescu (1896-1973), Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Andrei Serban, David Esrig, Ion Cojar si multi altii. Multi s-au alaturat diasporei si au devenit nume rasunatoare in teatrul international. Dupa 1989, teatrul românesc s-a impus prin reprezentatii de succes pe marile scene ale lumii, multumita actorilor sai de exceptie si a unei regii originale datorata unor regizori ca Silviu Purcarete, Catalina Buzoianu, Tompa Gábor si Mihai Maniutiu.
Numarul de teatre a crescut de la 14-16, la inceputul celui de al doilea razboi mondial, la 45-50 in anii 70 si 80 si apoi la 52 in 1996. Numarul de spectatori a fluctuat: de la 1.5 milioane in 1938 a crescut la 6-7 milioane in anii 80 si a scazut la 1 milion in ultimii cativa ani.

.......

Teatrul este, în anul de graţie europeană 2007 (la fel ca şi în mai puţin europenii ani dinainte), cea mai finanţată, larg reprezentată şi puternic reflectată jurnalistic artă din România. (Să nu-mi spună nimeni că un film costă mult mai mult decît un spectacol de teatru: sînt în jur de 40 de teatre, dramatice şi de animaţie, în ţara asta, în care sînt angajaţi permanent sute de actori, maşinişti, dulgheri, tapiţeri, pompieri, cabiniere, plasatoare şi secretare; fiecare astfel de teatru produce o medie de, să zicem, trei spectacole pe stagiune, cu onorarii de regie care numai în cazul fraierilor şi debutanţilor scade sub 3.000 de euro (şi pot creşte mult peste), plus scenografia. Calculaţi, vă rog, domniile voastre, şi veţi ajunge uşurel la concluzia că filmele lui Nicolaescu sînt un mizilic pentru bugetul naţional comparativ cu teatrul...)Aşadar, avem teatru; dar, vorba caţavencilor, ce facem cu el?! În esenţă, nimic special: pentru majoritatea regizorilor - căci, sîntem cu toţii de acord, ce avem noi e un teatru al regizorului -, sistemul teatral e vaca ideală de muls. Auditul artistic (acea analiză menită să-şi dea cu opinia dacă resursele unui teatru au fost sau nu eficient exploatate întru alcătuirea repertoriului) e o idee de care se sparie mintea oamenilor de teatru români, iar critica... înoată şi ea cum poate, mai mult în direcţia curentului (de opinie...), în condiţiile în care depinde, informaţional şi chiar financiar, de sistem.După ani şi ani de eforturi susţinute, regizorii patriei au atins perfecţiunea: România e, probabil, singura ţară de pe planeta Pămînt în care o mînă de oameni deţin monopolul teatral, montînd între trei şi cinci spectacole pe stagiune, toate geniale, toate foarte bine plătite, lucrînd cu scenografi, muzicieni, coregrafi şi actori aleşi de ei (dinafara teatrelor producătoare) şi deveniţi la rîndu-le geniali prin contactul direct cu spiritul directorilor de scenă. Unii dintre aceşti oameni de geniu au luat-o încet, de la două-trei producţii anual, încercînd de cîte ori merge ulciorul la apă. Ei bine, în România merge forever! Deci de ce să nu-l umplem de cîte ori un director fraier de teatru deschide robinetul?! Şi nu mă puneţi să povestesc despre directori de teatru care se plătesc pe ei înşişi pentru activitatea regizorală din propria instituţie: toată lumea ştie, dar nimeni nu se-apucă să-şi taie craca de sub picioare cu o investigaţie.Modele artistice pentru noile generaţii, regizorii de aur specializaţi în ulcioare incasabile au coborît standardele atît de jos, încît ideea de competiţie, concurenţă, emulaţie, excelenţă profesională a ajuns o glumă pentru idioţi: orice absolvent de regie (sau chiar actorie, dacă are ceva experienţă de scenă) poate încropi un spectacol la nivelul actualilor maeştri, cu diferenţa că lui îi ia două luni, iar maestrului, trei săptămîni. Sigur, într-o primă fază are toate şansele s-o încaseze, pentru că n-are încă un nume şi trebuie să-şi ia şi criticii victimele de undeva, ca să-şi justifice existenţa. Dar dacă are nervii destul de tari şi rabdă doi-trei ani, cît să-nveţe un cronicar - doi cum îl cheamă, dacă reuşeşte să işte un scandal (de regulă, legat de cenzură sau opresiunea "generaţiei expirate") sau dacă are bafta să-l ia sub aripioara-i ocrotitoare cineva de vază (un regizor, actori sau director de teatru cu trecere la critică), s-a scos pe viaţă: va fi mîngîiat părinteşte pe creştet indiferent dacă se screme sau scoate un ou de aur.

TEATRUL DE PAPUSI

Pentru mine teatru de papusi este,in acelasi timp,si un mijloc de distractie dar si un mod de educare a celor mici.Imaginatia le este impodobita cu lucruri noi,vesele si incantatoare pentru varsta lor.Este probabil si un mijloc prin care ei isi manifesta bucuria si placerea de a lasa distrati de niste papusi...:)...am postat si niste fotografii....spuneti voi,n-am zis bine mai sus ?

TEATRUL CU INIMI

Încă din vremuri imemoriale , locuitorii pământului românesc de astăzi au simţit necesitatea jocului teatral practicând obiceiuri şi rituri în ale căror forme de manifestare colectivă desluşim elemente cu un evident caracter spectacular . Aceste manifestări erau menite să determine , prin procedee de natură magică , fertilitatea pământului (,, paparudele “ , ,, caloianul “ , ,, drăgaica “ ) , să contribuie la îmbelşugarea traiului zilnic , să consemneze momente calendaristice sau ciclul evenimenţial al vieţii şi al morţii ( ,, brezaia ” , ,, cucii ” , ,,căluşarii”, ,, unchieşii ” ) .Ele se desfăşurau , după împrejurări , în mijlocul naturii , mai ales primăvara şi vara , în sate ori în casele oamenilor , totdeauna în prezenţa unui ,, public ” interesat sufleteşte de producţiile respective ( implicând adesea măşti ) , şi erau practicate potrivit unor ,, scenarii ” constituite prin tradiţie orală , de către ,, interpreţi ” ( bărbaţi , femei şi copii ) anume aleşi...
In prezent inca se mai practica astfel de "ritualuri",insa intr-o maniera mai moderna.Acestea au loc in spatii special amenajate fiind acompaniate de costume si decoruri care impresioneaza inca de la prima vedere...sa aruncam o privire...

TEATRUL DE STRADA

Un tip de teatru care suna un pic ciudat...dar doar la inceput...acesta este mai complex decat celelalte.In primul rand,teatrul de strada poate dura de la 2-3 zile pana la o saptamana,totul se petrece in aer liber...dar,din fericire,dispare o problema intalnita azi mai ales in randul tinerilor-spectatorii..acestia sunt prezenti la fiecare pas,iar actorii pot fi vazuti in permanenta...

DECORURILE SI COSTUMELE

Sunt "personajele principale " dintr-o piese de teatru...Daca ele nu ar fi spectacolul n-ar mai avea asa mare atractie.Ne fac sa intelegem piesa mai bine,sa-i intelegem mesajul,sa intram in pielea actorilor pana ne vom confunda cu ei.Sunt piese foarte importante,dar si decorurile au un rol aparte ! Fara aceste decoruri,fara aceste lucruri pe care le consideram (poate) nesemnificative piesa de teatru nu ar exista.Ar fi cu totul inutil sa privim la niste persoane doar pentru a avea un punct tinta...Ne ajuta sa privim in persperctiva,sa ne imaginam pe noi in acele ipostaze...

CONCLUZIA

Mergeti si la teatru ! Distractie este si acolo!!

Francisco de Goya

2008-04-19T18:40:00.011+03:00

FRANCISCO DE GOYA

Am ales acest pictor pentru ca il consider un adevarat artist nu datorita picturilor sale , ci datorita adevaratelor opere, opere valoroase, opere care intotdeauna ne vor aminti de ceea ce a fost Goya!
Francisco de Goya a fost nu doarcel mai mare pictor spaniol al vremii sale, ci, probabil, cea mai puternica si originala personalitate in istoria artelor vizuale din Europa. Prima parte a carierei sale indelungate a fost o poveste de succese si realizari, dar abia dupa ce a suferit o boala traumatizanta, aproape fatala, la 46 de ani, intreaga forta a geniului sau a fost eliberata in mod misterios.
La vremea sa, Goya era renumit, in primul rand, pentru portrete, dar acestea sunt privite acum ca reprezentand doar un aspect al talentului sau prodigios.Goya a pictat numeroase portrete ale prietenilor si familiei sale, dar a realizat si cateva autoportrete de-a lungul vietii. In mod predominant, portretele sale infatiseaza personaje pana la brau sau pana la piept , dar exista numeroase tablouri in marime naturala, in care personajele stau in picioare sau jos, precum si cateva portrete ecvestre de dimensiuni mari, precum "PORTRETUL MARIEI TERESA DE VALLABRIGA"

Urmatorul tablou infatiseaza scene de magie si vrajitorie pictate de Goya pentru marele sau patron, al IX-lea duce de Osuna , care a comandat si platit realizarea acestora in 1789. Tabloul reprezinta o scena din El Hechizado por Fuerza(in traducere-"Vrajit cu forta"),o comedie din anul 1698, scrisa de dramaturgul spaniol Antonio de Zamora. In piesa, personajul principal, o fire timida, Don Claudio, este facut sa creada ca a fost blestemat si ca viata sa va continua doar atat timp cat lampa din incaperea eroinei nu se va stinge. Aceasta farsa face parte dintr-un complot prin care Don Claudio este fortat sa se casatoreasca de frica mortii.Tablourile grotesti atarnate pe pereti a, de asemenea, scopul de a-l infricosa.In aceasta scena, eroul este infatisat reumpland frenetic lampa.

urmatoarea imagine apartine tot lui Goya si vreau sa va intreb ce credeti ca simbolizeaza? la ce se refera?cum o interpretati voi?

tabloul se numeste: "Colossus"

Peisaje, tablouri de nunta si replici

2008-04-11T08:48:00.005+03:00

Theodore Rousseau, Plugar

Henri Rosseau-Vamesul, Carnaval in padure

Frida Kahlo, Autoportret

Hai sa vorbim despre...GRAFFITI

2008-04-09T19:45:00.007+03:00

Graffiti este un tip de însemnare făcută în mod deliberat de oameni pe suprafeţe atât publice cât şi private. Poate apărea ca artă, desene sau cuvinte. Când este făcut fără consimţământul proprietarului, constituie vandalism . Graffiti a existat încă din antichitate, în perioada Greciei antice şi a Imperiului roman.

Graffiti pe terasamentul fluviului Tibru în Roma, Italia.

Etimologie
graffiti de Antck - UFG, THC - Chicago, Illinois, SUA
Cuvântul "graffiti" din limba italiană este pluralul substantivului "graffito", deşi forma de singular a devenit obscură şi este folosită în istoria artei, cu referire la opere de artă realizate prin zgârierea desenului pe o suprafaţă. Ambii termenii englezeşti provin din italiană, cel mai probabil de la "graffiato", participiul trecut al verbului "graffiare" (a zgâria); "grafferii" antici îşi scrijeleau opera pe pereţi, înainte de apariţia spraiului cu vopsea. Aceste cuvinte derivă la rândul lor de la grecescul γραφειν (graphein), care înseamnă "a scrie".

Nu există încă un echivalent românesc pentru graffiti în accepţiunea modernă a cuvântului, iar termenul englezesc nu este încă adaptat la limba română. Cu atât mai puţin diverşii termeni asociaţi cu acesta nu au o traducere clară.

Istorie

Graffiti antic
Romanii de rând foloseau latina vulgară în loc de latina literară, ca în acest graffiti politic din Pompeii

Din punct de vedere istoric, termenul "graffiti" se referea iniţial la inscripţiile, portretele, etc.găsite pe zidurile mormintelor antice sau pe ruine, ca în Catacombele din Roma sau în Pompeii. Sensul cuvântului a evoluat, desemnând acum orice decoraţie (inscripţionată pe orice suprafaţă) care poate fi privită ca vandalism; sau imagini sau scriituri plasate de obicei pe pereţi externi şi trotuare, fără permisiunea proprietarului. Prin urmare, inscripţiile făcute de autorii unui monument nu sunt catalogate ca graffiti.
Caricatură antică a unui politician din Pompeii.

Primul exemplu cunoscut de "graffiti modern" există şi astăzi în oraşul antic grecesc Ephesus (în Turcia de azi) şi se pare că face reclamă la prostituţie, după spusele ghizilor turistici din oraş. Constă într-o palmă, o formă vagă de inimă, o urmă de picior şi un număr. Acestea indică subtil câţi paşi trebuie făcuţi ca cineva să găsească o curtezană (mâna reprezentând plată).

Romanii gravau graffiti în proprii pereţi şi monumente, iar exemple ale lucrărilor lor există de asemena şi în Egipt. Erupţia Vezuviului a păstrat graffiti sgâriat pe pereţii din Pompeii, şi ne oferă o perspectivă directă asupra vieţii de stradă: latină vulgară, insulte, magie, declaraţii de dragoste, mesaje politice. În contrast cu tipicul graffiti-ului modern, alfabete şi citate din literatură (în special primul vers din "Eneida" de Virgil) au fost găsite pe pereţii din Pompei, fie pentru plăcerea scriitorului, fie din dorinţa de a impresiona, deşi anonim, trecătorul prin familiaritatea sa cu literele şi literatura.

Villa lui Hadrian din Tivoli, Italia, are de asemenea câteva exemple. Unul dintre ele a rezistat în timp, avertizând: "Cave Canem", care înseamnă "Atenţie la câine", lângă imaginea câinelui menţionat.

Totuşi, nu numai grecii şi romanii făceau graffiti: situl mayaş din Tikal, Guatemala, conţine de asemenea exemple antice. Graffiti produs de vikingi există în Roma şi la Newgrange, în Irlanda.

Graffiti modern

În secolul 20, în special în perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, 'Kilroy was here' (Kilroy a fost aici) a devenit un graffito celebru, împreună cu Mr.Chad, o faţă doar cu ochii şi un nas, rezemat de perete, spunând "What? No [comoditate rară]…? în timpul raţionalizării. Tehnica de luptă a secolului XX a văzut sosirea multor tehnologii aviatice noi, urmate îndeaproape de "airplane graffiti", inclusiv "nose art", făcută faimoasă în timplu Celui De-al Doilea Război Mondial.

Începând cu urbanizarea la scară mare a multor zone în jumătatea postbelică a secolului 20, găştile vor marca pereţii şi alte bunuri publice cu numele bandei prin tag-uri, pentru a-şi delimita teritoriul. Pe la sfârşitul secolului XX, tag-urile neasociate unei găşti au devenit mai comune. Artiştii graffiti îşi scriau "tag"-ul doar de dragul scrisului, sau ca să-şi consolideze reputaţia şi prestigiul de "writer" (scriitor) sau artist de graffiti. Primele cazuri documentate de însemnări ilegale create cu un sprai cu vopsea au fost create de un artist numit "Cornbread" din Philadelphia. Spraiul a devenit o caracteristică importantă pentru diferitele stiluri care au urmat.

Terminologie
Un artist de graffiti la lucru, folosind sprai cu vopsea, la un concurs de graffiti din piaţa Spitalfields din Londra.
O serie de cuvinte şi expresii au ajuns să descrie diferite stiluri şi aspecte legate de graffiti. Ca toţi termenii argotici, expresiile variază de la zonă la zonă. Mai jos sunt câţiva termeni folosiţi în limba engleză:

Fenomenul graffiti

În anul 1971, publicaţia „New York Times” a realizat un material despre fenomenul graffiti care luase naştere pe străzile oraşului New York. În acel articol se vorbeşte despre un anume „artist graffiti” care semna cu pseudonimul TAKI 183. Identitatea lui nu era cunoscută, ştiindu-se doar că numele său era Demetrius şi că numărul 183 ar fi numărul străzii pe care locuia.

În anul 1973, sociologul Hugo Martinez, profesor la City College din New York, a intuit potenţialul acestor „artişti ai străzii”, fondând Uniunea Artiştilor de Graffiti cu scopul de a promova artiştii talentaţi din lumea graffiti-ului, prin intermediul unor expoziţii organizate de Uniune. Articolul din anul 1973 al revistei „New York”, intitulat „Parada graffiti”, semnat de Richard Goldstein, a fost o recunoaştere publică a potenţialului acestor „artişti ai străzii”.

Începând cu anul 1974 s-a încetăţenit stilul caracterizat prin realizarea de peisaje întregi de jur-împrejurul tag-urilor, toate acestea pe suprafaţa întreagă a metrourilor sau alte mijloace de transport în comun.

Arta graffiti şi-a început rapidul declin în anii ’80 când acest fenomen a fost absorbit de partea comercială şi de piaţa artistică a New York-ului. Anii ’80 au însemnat deci un regres în istoria mişcării graffiti-ului şi datorită schimbărilor majore care aveau loc în societatea americană. Cocaina a început a fi folosită tot mai des, iar traficul de droguri a dus la achiziţionarea armelor de foc. Toate aceste elemente se întâlneau pe străzi, viaţa pe stradă devenind din ce în ce mai periculoasă. Pe deasupra, legea a interzis comercianţilor vânzarea vopselelor minorilor, iar comercianţii erau obligaţi să depoziteze vopselele în locuri special amenajate, făcând astfel furtul din magazine mult mai dificil.

Totodată, bugetul oraşului New York destinat stopării mişcării graffiti s-a mărit, de acum înainte parcurile şi depourile fiind mult mai bine păzite. Au fost ridicate garduri electrice de protecţie, iar orice distrugere cauzată acestora era prompt reparată. Astfel, multe din zonele preferate ale artiştilor graffiti au devenit aproape inaccesibile. Procesul de îndepărtare al desenelor graffiti din New York a luat o nouă amploare, fapt ce a frustrat mulţi amatori de graffiti. Pe 12 mai 1989, oraşul New York a emis o decizie prin care erau scoase din folosinţă toate mijloacele de transport în comun care au fost victima mişcării graffiti. Acesta a fost începutul aşa-zisului curent al „vagoanelor curate”, prin care se dorea descurajarea „bandelor graffiti” şi curăţirea oraşului.

Dar cu toate aceste interdicţii, mişcarea graffiti nu a dispărut, ci din contră s-a omogenizat, transformându-se într-o goană după zone propice realizării de graffiti. S-au creat bande de tineri care deţineau anumite teritorii, marcate prin însuşi stilul folosit în desenele graffiti. Lupta pentru păstrarea acestor teritorii a dus la creşterea numărului de acte de violenţă, ajungându-se până la uzul armelor de foc.

Datorită lipsei vopselei şi a pericolului de a sta un timp prea îndelungat la locul unde se făceau desene graffiti, procesul artistic de realizare al tag-urilor a decăzut.

Graffiti ca metodă de exprimare a fost utilizată şi de generaţia muzicii rap. Muzica rap, originară din sudul Bronxului, New York, a apărut la mijlocul anilor ’70 şi a fost iniţial asociată curentului muzical denumit hip-hop. Această mişcare a inclus şi alte forme de manifestare, precum break dance-ul şi arta graffiti. Importarea culturii hip-hop de către ţările europene a dus şi la acapararea valorilor acestei culturi muzicale, printre care şi fenomenul graffiti.

[
Graffiti este predispus la diferite presiuni sociale din partea formelor de artă recunoscute prin popularitate, deoarece apare pe ziduri, clădiri, trenuri sau orice alte suprafeţe accesibile, care nu sunt proprietatea celui care face graffiti. Asta înseamnă că graffiti încorporează elemente care sunt văzute foarte rar altundeva. Spraiul cu vopsea şi markerele permanente sunt folosite foarte des, iar structura lucrărilor este uneori influenţată de nevoia de a o executa rapid, înainte să fie remarcată de autorităţi.

În efortul de a reduce vandalismul, unele oraşe au desemnat ziduri sau zone exclusiv pentru folosul artiştilor de graffiti. Unii au sugerat că aceasta descurajează vandalismul de rând, însă încurajează artiştii să îşi facă treaba nestingheriţi şi să producă artă deosebită, fără să se teamă să fie prinşi sau arestaţi pentru vandalism sau încălcarea proprietăţii private.

Mulţi oameni privesc graffiti ca pe o pacoste, sau ca pe un vandalism costisitor, care necesită repararea proprietăţii vandalizate. Poate fi privit ca o problemă de calitate a vieţii, şi mulţi oameni consideră că prezenţa graffiti-ului contribuie la o stare generală de frică de infracţiuni. Unii cred că această stare de degradare încurajează mai departe vandalismul şi promovează un mediu care poate duce la delicte mai serioase.

Autorităţile tratează de obicei graffiti ca pe o crimă minoră, însă cu penalităţi destul de variate.

E curios ca am fost remarcati, de obicei oamenii sunt mult prea grabiti, mult prea materialisti si mult prea comozi. Orice le-ar sta in calea bunastarii proprii, trebuie condamnat, eradicat. Dar s-a intrebat oare cineva daca au de ales? Poate nu au spatii special amenajate pentru graffiti. Cu exceptia celor catorva concursuri anuale, nu au locuri unde ar putea sa-si exerseze talentele. Bucurestiul e plin de cladiri abandonate, de trenuri scose din folosinta si totusi pentru ei nu exista un loc. Bucurestiul este dotat cu locuri pentru depozitarea rezidurilor, are reguli de circulatie, norme de pentru comportamentul in locuri publice...cati le respecta?

Artistul necunoscut...

2008-04-08T22:35:00.014+03:00

Uneori un artist total necunoscut poate avea opere artistice minunate care nu au stiut sa fie apreciate. Am placerea de a avea in casa 2 tablouri despre care nu se stie mai nimic, iar artistul este necunoscut. Acest artist necunoscut a fost prezent la nunta parintilor mei. A realizat atunci un portret al parintilor mei. Desi nu am avut sansa sa il cunosc din operele sale mi-am putut da seama de inclinatiile artistului. Cred ca apreciaza foarte mult micile detalii care pot parea neimportante insa intr-un tablou creeaza noul,originalul. Apreciaza natura,o natura perfecta as spune, anotimpuri clare, o natura statica. Cele 2 tablouri mi se par bine ezecutate, imi plac culorile si idee lui de creatie, si desi ai avea impresia ca este un tablou simplu de executat cred ca e nevoie de talent, rabdare si complexitatea ideei. Tot ce incerc sa va spun este de fapt ideea mea proprie legata de acest artist. Acest artist nu e cunoscut nici in ziua de astazi, un artist care s-a stins din viata lasand in urma opere valoroase(dupa parerea mea), opere care nu au putut fi niciodata recunoscute de un public larg. Inca un lucru care mi s-a parut ciudat a fost ca probabil dupa ce veti vedea tablourile veti spune ca recunoasteti imaginea,asta pentru ca ea a fost copiata si distribuita pe tot felul de obiecte ornamentale. Acest artist necunoscut a avut un impact destul de mare asupra mea. Am incercat cand eram in generala sa copiez cele 2 tablouri ale artistului. Cat ati plati pentru un tablou facut de un artist necunoscut? Ati oferi mai mult daca ati stii ca tabloul este facut de un artist de renume?

Acesta este tabloul de nunta. A fost facut de artistul necunoscut in anul 1986. Cred ca nu ar exista un titlu mai perfect pentru acest tablou decat "TABLOU DE NUNTA". Tin la acest tablou foarte mult. Si acum o intrebare pentru voi. Tabloul sa fie oare o pictura sau o poza?

As dori sa va prezint si cele 2 tablouri alaturi de schitele desenate de mine. Spun sincer ca schitele mele sunt facute in creion si au un aspect de pictura in plan. La inceput probabil ca nu o sa va placa si o sa considerati ca ce am facut eu e simplu. Nu este chiar asa de simplu si as dori sa fiti foarte atenti cand analizati si criticati ce am lucrat eu.

Acest tablou a fost executat in anul 1993. Pe atunci aveam un an. Desi nu am apucat sa cunosc artistul de cand am fost mica m-am atras cele 2 tablouri din casa. Acesta surprinde o ipostaza perfecta a unei zile de toamna intr-un peisaj izolat, relaxant si aflat in mijlocul naturii. Un colt parca uitat pentru o clipa de civilizatie. Parca acea casa a ramas singura pe lume, singura in natura, o natura plina de culorile aramii specifice anotimpului toamna. Tabloul facut de mine surprinde mai mult detaliile tabloului original, detalii care dau valoare tabloului.

Acesta surprinde un peisaj calm. O noapte racoroasa de iarna. Noaptea se lasa intr-un peisaj izolat din natura. O casa cu luminile aprinse da semn ca cineva locuieste acolo, ca cineva probabil ca sta langa semineu sa se incalzeasca. Peisajul este saracacios, natura este statica, iar lumina ce se rasfrange in pacla de apa da semn ca in curand incepe o noua zi. Totul este linistit, lumea sta in casa, peisajul perfect de iarna unde patura de nea imbraca totul in culoarea puritatii, in alb.

Care este dupa parerea voastra legatura intre copie si original? Este un "chici" ce am realizat eu?

julian beever

2008-04-08T21:41:00.003+03:00

julian beever este un englez care a facut din desenul cu creta pe pavaj o arta...

Baraka

2008-04-08T15:30:00.012+03:00

Baraka - un film extraordinar aparut in 1992, o colectie de scene „fotografiate” cu profesionalism, un film fãrã cuvinte, despre oameni, naturã, viatã si distrugere.

Roger Ebert, jurnalist la Chicago Sun Times: “La o primã privire, filmul este un periplu cinematografic. La o a doua privire, este o meditatie despre Terra. Regizorul Ron Fricke a pornit cu camera sa de 70 mm prin lume ca sã fotografieze privelisti si oameni. Unele dintre ele sunt terifiante, cum ar fi o eclipsã de soare. Altele sunt pline de disperare: triburile de cãutãtori prin gunoaie, scormonind prin gropile de gunoi din Calcutta.”

Pe parcursul a aproape 100 de minute, camera de filmat surprinde o lume în care “ce” se întâmplã este mai important decât “unde” se întâmplã…

Oameni care se roagã dimineata,

vulcani,

cascade,

indieni care îsi picteazã tot corpul.

Imagini ale sãrãciei.

Orase, fabrici, naturã distrusã de explozii si mine de teren.

Un râu sacru în care se scaldã pelerinii si unde ard ruguri funerare.

Naturã.

“În aceastã lume plinã de minuni mai sunt încã locuri care nu au fost alterate de suprafetele superficiale ale mercantilismului occidental. Uimitor nu este cât de departe s-a rãspândit Mc Cultura, ci câte locuri au scãpat de influenta ei. Se spune cã epoca de glorie a cãlãtoriilor s-a stins, cã nu mai existã locuri încântãtoare, exotice, frumoase si care sã inspire teama pe care cãlãtorul o are când le descoperã.” [Roger Ebert]

Acum, dupã aceastã prezentare a filmului, fiecare dintre voi ar trebui, teoretic, sã rãmânã cu o impresie, o idee, un sentiment poate e deja prea mult spus. Dar, as vrea sã aflu cam ce mesaje credeti cã a încercat acest film sã transmitã, cam ce semnale de alarmã a vrut sa tragã. Cu ce ati rãmas dupa vizionarea acestor filmulete?

2008-04-07T23:39:00.002+03:00

Alphonse (Alfons Maria) Mucha (24 august 1860 - 14 iulie 1939), artist ceh, reprezentant al curentului Art Nouveau, ilustrator, designer. A fost unul dintre cei mai importanti artisti cehi, remarcandu-se mai ales prin afisele infatisand siluete feminine.
Fascinat de arta avangardista. A fost sprijinit de un sponsor care i-a platit studiile la Academia din Munchen si la Academie Julian. A lucrat mult timp in presa, pentru diverse ziare si reviste, realizand grafica. In 1894 realizeaza prima creatie publicitara majora din cariera sa, un afis pentru Sarah Bernhardt, care i-a adus recunoasterea. In 1904 Mucha pleaca in SUA, revenind in 1911 la Praga pentru a se dedica exclusiv unei opere despre istoria popoarelor slave. Celebritatea lui Mucha se datoreaza in special stilului sau profund personal, in egala masura elegant si subtil, subiectul sau preferat fiind silueta feminina, pe care o plasa in centrul unei vegetatii luxuriante, creand astfel unele dintre cele mai apreciate afise ale vremii.

Silueta feminina poate inspira compasiune si iubire?

CONCURS DE PICTURA SI DESEN "MIRCEA CIOBANU"

2008-04-04T14:01:00.003+03:00

Pictorul si sculptorul Mircea Ciobanu este unul din absolventii de seama ai Colegiului Sf. Sava. S-a nascut in Bucuresti la 15 aprilie 1950 si a murit in 1991, in urma unei complicatii a aparatului respirator. In memoria sa, fundatia « Sf. Sava », formata in parte din fosti colegi ai lui Mircea Ciobanu, organizeaza concursul de pictura si desen, care poarta numele pictorului. Concursul se afla la a doua editie anul acesta, avind ca tema « Arlechinii », motiv frecvent in opera pictorului. Sint asteptati sa participe toti elevii Colegiului Sf. Sava, din clasele a IXa pina in a XIIa. Termenul limita de primire a lucrarilor este 18 aprilie 2008. Tehnica de executie si suportul sint la alegere. Dimensiunile impuse nu trebuie sa depaseasca 50 X70 cm. Lucrarile vor fi prezentate in material finit si inramate sau montate atragator, in passe-par-tout, rama sau pe cadru de lemn in cazul in care suportul este pinza. Se vor aprecia calitatea artistica, respectarea temei, factura tehnica, originalitatea. Cele mai bune lucrari se vor premia pe 22 aprile 2008 la vernisajul expozitiei din holul Colegiului Sf. Sava. Premiile oferite de organizatori sint in bani.

Detalii despre cariera lui Mircea Ciobanu : www.ciobanu.ch
Detalii despre concurs : prof. Bogdan Teodorescu, e-mail :rsnnt@yahoo.com

William Turner - un calator inspirat

2008-03-31T13:32:00.008+03:00

William Turner este probabil cel mai original si mai creativ artis pe care Anglia l-a avut vreodata. Inca din adolescenta, lucrarile sale au fost acceptate spre a fi expuse in cadrul Academiei Regale.
Joseph William Turner s-a nascut ia Londra, la 23 aprilie 1775. Nu se cunosc multe detalii despre copilaria artistului dar se cunoaste faptul ca relatia pe care acesta o avea cu tatal sa era una extrem de apropiata. Predilectia pentru arta s-a facut simtita de la o varsta frageda, primele schite ale lui Turner datand din anul 1785. Printre profesorii lui Turner se numara Thomas Hardwick si Thomas Malton junior. Temele prinipale din tablourile lui Turner sunt marea si starile ei. Artistul a fost fascinat de culorile pe care apa marii le primeste in functie de vreme. De asemenea, rintre tablourile lui Turner se gasesc si scene din mitologii, unde actunea se petrece pe mare. In anul 1799, William devine membru corespondent al Academie Regale, in perioada 1792 - 1799 el intreprnzand numeroase calatorii in regiunile muntoase ale Scotiei. Artistul a calatorit mult pe parcursul vietii sale, ajungand in orase ca Praga, Drezda, Berlin, Roma, e parcursul acestor calatorii, Turner realizand peste 3000 de schite.

Tabloul din stanga este primul tablou in ulei pictat de Turne, datand din 1796: Pescar pe mare (peisaj marin de la Cholmeley)

Tabloul de mai sus este intitulat "Temerarul, remorcat pentru ultima data spre a fi dezasamblat, 1838". Pe fundalul unui apus de soare inflacarat, aproape insangerat, batrana nava Temerarul, veterana a bataliei de la Trafalgar, este trasa in amonte, pe Tamisa, de un remorcher ce se indreapta spre un cimitir de nave. Tabloul afost areciat atunci ca fiind "cea mai minunata dintre operele acestui maestru al vremii".

Viscol: Hannibal si armata sa trecand Alpii

Lacul Buttermere: O ploai de vara(1798)

Imaginati-va pentru cateva secunde ca in barca din largul lacului ai fi chiar tu. Care ar fi sentimentele pe care le-ai avea si ce a vrut sa transmita artistpul prin aceasta imagine?

definitie

2008-03-30T19:24:00.003+03:00

Arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist îşi alege singur regulile şi parametrii de lucru, se poate spune totuşi că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu şi a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzaţie sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată şi ca o formă de cunoastere(cunoaşterea artistică)....

Brancusi

2008-03-29T15:31:00.024+02:00

Poate publicarea acestui articol isi are radacinile in admiratia pentru un mare(poate cel mai mare) sculptor al secolului al XX-lea, figura centrala in miscarea artistica moderna, pioner al abstractizarii, in ale carui creatii eleganta formei se regaseste in alegerea sensibila a materialului, iar frumusetea simplitatii artei populare romanesti este pusa in lumina de rafinamentul avant-gardei pariziene si invers.Poate dorinta conceperii acestui material a venit din si mai marea dorinta de a putea intelege notiunea de arta moderna si in a realiza ca pentru a da inteles acestui concept(chiar) este nevoie de un manual de instructiune, macar de o documentare sumara a vietii autorului inainte de intalnirea cu exponatul.Sau poate explicatia cea mai pragmatica a scrierii acestui text, care este indeajuns de parafrazat si intortocheat pentru a nu trece cu succes bacalaureatul la romana este necesitatea obtinerii unei note (macar de trecere) la educatie plastica...desigur, o explicatie foarte vulgara.
Poate mai mult decat orice alt imbold, eu m-am interesat de Constantin Brancusi(1876-1957) pentru a intelege persoana sa si nu mostenirea lui artistica, sa descopar omul din spatele sculptorului, pentru ca esenta ta nu se regaseste in profesia aleasa, ci in destinul pe care ti-l fauresti si in viuziunea ta asupra lumii pe care o lasi in urma.Vorbind de esenta lucrurilor, Brancusi s-a preocupat mereu, prin intelesul pe care il da formei in sculptura, de surprinderea esentialul unui fapt sau a unei idei abstracte, cum sunt transcendenta mortii sau conditia omului.
La inceput a vrut sa vorbeasca lumii despre esenta ei din perspectiva creatoare a lui Auguste Rodin, la al carui atelier a inceput sa lucreze la inceputul anului 1907.El s-a desprins repede de modelul maestrului si de focarul lui de creatie, cautandu-si identitatea artistica, parasind cu urmatoarele cuvinte de iz aforistic:"Nimic nu poate creste la umbra arborilor mari(la umbra unui stejar nu poate creste nici un alt copac)"."Muza adormita", reprodusa alaturi, este ultima cratie a sa puternic influentata de Rodin, viitoarele sculpturi prezentand forme mult mai geometrizate, contururi mult mai abstracte.
Opera lui graviteaza in jurul unor teme precum cea a oului, prin care recrea geneza omului si a universului("Nou-nascut", extrema-stanga), a zborului, repetata si finisata timp de zeci de ani prin suita de sculpturi intitulate "Maiastra", "Pasare in vazduh", "Pasare de aur"(centru-stanga), "Pasare in spatiu" si tema sarutului, in care fundamenteaza ideea invingerii mortii prin refacerea cuplului cosmic;aceasta idee se contureaza intai in "Sarutul"(centru-dreapta), pentru a fi apoi desavarsita in "Poarta Sarutului",(extrema-dreapta) apartinand complexului arhitectural de la Targul-Jiu.

Poate ca nimic din filozofia lui Brancusi nu reiese explicit din creatiile sale, dar asa nimic din ce inseamna arta moderna nu poate fi direct perceput prin simpla contemplare a abstractului din fata privitorului.Sculptura avangardista a lui Brancusi motiveaza spre gasirea raspunsului dincolo de marmura utilizata sau de maiestria cu care dalta si-a croit drum in ea.Atelierul lui, reprodus in intregime la Muzeul de Arta din Paris,la cererea artistului, comunica publicului despre conceptele filozofice profunde din arta populara din satul natal al sculptorului, gorjean de origine, dar de renume planetar.In micul univers in care vizitatorul paseste la trecerea prin usile din sticla, Brancusi lasa un mesaj clar in operele sale, ca un biletel galben cu adeziv:"Voim intotdeauna sa intelegem ceva.Insa nu este nimic de inteles.Tot ceea ce puteti contempla aici, in Atelier, are un singur merit: ca este trait..."

Daca e cum spune maestrul, atunci ce vedeti in "Regii regilor"(centru-jos)?Pentru mai multe informatii, accesati biografia lui la adresa: http://www.show.ro/brancusi/biografie/biografie_brancusi.htm

2008-03-28T20:08:00.003+02:00

Edvard Munch, Tipatul

Ideea cu acest tablou a fost a Mirunei, care mi-a spus ca e o idee buna sa comentam pe blog semnificatia acestui tablou si ce sentiment transimite.

AMVs reclame, arta sau distractie??

2008-03-26T20:43:00.003+02:00

AMV= anime music video
AMV-ul defapt reprezinta, dupa cum ii si spune numele, un clip pe o anumita tema, cu un anumit anime pus pe o anumita muzica astfel incat sa existe un sincron intre versuri (sau muzica) si secventele din anime-ul respectiv.

Defapt, daca am sta sa le analizam mai bine, ne-am da seama ca nu sunt doar o insiruire de imagini pe o anumita muzica, ci mai mult, the AMV maker incearca sa transmita ceva prin el, o emotie, o traire.

Cei mai buni AMV makers participa anual la concursul Best of ... AMV (temele difera de la comedie, la parodie, la horror, la actiune, la oda adusa AMV-urilor etc.).
Cele mai bune AMV-uri ale anului 2007 sunt:

Cel mai bun AMV cu cele mai putine efecte speciale

Cel mai bun AMV legat de dans

Cel mai bun AMV ca parodie

Cea mai buna falsa reclama

Cel mai bun AMV ca drama

Cel mai bun AMV de actiune

Cel mai bun AMV comedie

Si in final....

An Ode To Monkey AMVers - AKA DEWELOPERS

Intrebarea mea ar fi: le puteti considera arta?
Sau le puteti considera reclame pentru anime-urile respective?
Daca le considerati reclame, ati fi tentati sa va uitati la anime-urile respective? De ce?

RENUNTATI LA NEGRU! NU VAD NIMIC!

2008-03-22T15:04:00.002+02:00

Va rog sa va impacati cu ideea ca negrul nu este deloc o optiune buna pentru fundalul unui site/blog. Se citeste foarte greu si oboseste foarte. Schimbati pentru o culoare deschisa! Aste-as regulile, ale mele si ale perceptiei vizuale!

Bogdan Teodorescu

Zaraza

2008-03-20T23:04:00.002+02:00

PS: fortuit = neprevazut, neasteptat.